Propoziții pretențioase – Aurește
Mintea lor….
Am strâns sculele. Cu grija cea mai mare, să nu ne scape vreuna uitată pe bătătura oamenilor de la care așteptam dacă nu respect, măcar răbdare. Căci la astfel de personaje, pe ideea ulterioară, formulată la un nouă apelare telefonică, ne-ar fi sechestrat obiectul prețios pentru atari operațiuni, în schimbul unei noi doleanțe, dincolo de împăcarea inițială, dincolo de vreun remediu. De sunat a avut curajul – și proștii au, dar mai ales tupeiștii și inșii cărora li se pare lumea terenul lor de joacă, cobaiul perfect pentru gândurile lor dinainte de somn -, să ceară îndreptarea totală a celor două jgheaburi neparalele cu solul, cum nici suportul lor, buza acoperișului, nu este. Răspuns strict legat de situația de la acea data. Nu e nevoie să mint ca să refuz un om când se ține scai. Chiar eram cu treabă. Clientul Iacob și clientul Gicu. „Să ne mai eliberăm puțin și dăm o fugă.” Au trecut….
Se fac vreo trei luni și ceva de atunci. Zimbru. De unde și până unde bourul ales pentru frontispiciu…. Fără să mai conteze azi. Probabil mai suntem vreo câțiva rămași în urma timpurilor să le mai spunem astfel fostelor magazine ce s-au adăpostit în casa încăpătoare, poate prea mare pentru o familie obișnuită. Proprietar – unchiul lui Romică al lui nea Coman de la vulcanizarea Intercoop-ului. Deci, tot un Coman. La fel de deșirat ca nea Gheorghiță, cu ochelari, blând și calm, cum ne-a cerut nouă să fim cât lucram la el. Dacă priviți din satelit casa, veți constata diferența despre care discutam: mare pe lângă ei, deși și ei răsăriți în înălțime – să fi avut domnul peste 1,85 metri. Suficient cât să ne contrarieze edificiul îngust, dar lung, etajat – mansardă lemnoasă -, pentru care ni s-a solicitat învelirea cu tablă, opus imobilului de locuit. Am aflat în prima zi de lucru. I se avizase proiectul de creștere și prăsire a unor animăluțe foarte pretențioase: chinchilla. Ne-au mai nedumerit însă și alte aspecte. Nu părea o sărăcie și nici vreo persoană pe care să-l incite câștigurile exorbitante, avuției sale nu părea să-i lipsească ceva. Mașină, casă, în Zimbru avea o mică afacere – nu mai țin minte ce comerț învârtea; plăcinte cumva? -, nu-l vedeai ca alții cum se avântau ahtiați după bani. Dar mințile omului multe neliniști ascund. A! și am fost, deși n-am întrebat, curioși de ce nu a apelat la vecini. Cine erau ei? Păi, sora lui tanti Marioara, nevasta lui nea Petrică, fratele bunicului Corinei, al cărei fiu se îndeletnicea cu bătutul de tablă, întâmplător fiind nepotul lui Mircea Roth, soția, soră și ea cu tanti Marioara. Rugămintea unui zgomot pe cât se poate de redus ne-a condus la parter, la chinchilla. Am primit și explicația: șobolăneii ăștia sunt atât de fricoși, că la zgomote prelungite și de un număr de decibeli ridicat mor inexplicabil. Cu securea deceselor deasupra conștiinței și cu pericolul alunecării de la nivelul etajului doi am învelit cei douăzeci și cinci de metri liniari pe două pante late de 3 metri, 3 metri și un pic. Soare destul. Frică și pe noi, și pe chinchilla. O frică continuată și după ultimul ciocan aplicat coamelor. Angajamentul complet conținea și burlanele, și jgheaburile. „Sucite”. Clădirea în sine. Cu ditai domiciliul, curtea rămâne puțină. Mai puțin de opt metri la intrarea oficială, pe strada Bagdat, fostă Progresului. Vrei să ții și vie, să construiești și crescătorie, bașca să intre mașina, să mai pui o masă sub umbrar și câte îi mai trec prin cap proprietarului. Bine, loc era suficient și în spate, cei zeci metri închiși doar cu gard, fără poartă, pe strada Ștefan cel Mare. Totuși, îngrămădirea celor două clădiri a impus un parter de numai trei metri și jumătate și un etaj scos în afara zidului curții interioare cam optzeci de centimetri. Sau mai mult.
Ce vă spun eu așa de vreo câțiva ani, de când „tinicheaua” a luat forma tiparului la numai două luni de la prăpădirea lui tata, acum deja cinci ani și jumătate, a strâns o mie de pagini. Și nu se oprește epopeea tablei aici.
