Literadura nr. 40 (1)

Teo CABEL

Editorial

Vara, anotimpul vacanțelor, începe cu Ziua Copilului. Asociere de scriitor sau nu, este o realitate! Pentru fiecare, 1 Iunie are o încărcătură personală. Am fost copii, avem copii, copiii noștri au copii, devenim bunici. Copilăria, chiar dacă s-a terminat pentru noi, ca etapă a vieții, continuă cu fascinația ei prin ochii copiilor noștri și apoi, cine apucă, a nepoților.
Am avut bunici care ne spuneau povești, care ne cântau. Aveam impresia că trăim într-unul din basmele pe care ni le spuneau.
Copilăria, când rămâne un cărbune aprins în adâncul sufletului, păstrează acea scânteie de inocență și de curățenie pe care pragmatismul adult ar vrea să îl îndepărteze prin abordarea rațională a maturității (indispensabilă). Responsabilitățile vieții de adult, trebuie să permită o continuitate în siguranță a copilăriei prin fiecare generație care ne urmează, nu să suprime sensibilitatea, nevinovăția la nivel general uman, nu doar ca slăbiciune particulară pentru propria familie.
Copilăria ne-a fost colorată literar cu Micul Prinț, Aventurile lui Tom Sawyer, Alice în țara minunilor, Singur pe lume, Fram ursul polar, Cireșarii. Acum, par departe pentru vremurile actuale, dar toate se îndepărtează sub presiunea entropiei, omul având capacitatea să înfrunte prin amintiri, prin iubire, această forță.
Prin literatură se aruncă ancore în timp, cărțile devin insule de refugiu, de regăsire, de calibrare, de redescoperire.
Acum zece ani a pornit în Buzău un proiect literar întâmpinat cu zâmbete de sceptici, care erau siguri că zâmbetul lor va valida o dispariție iminentă, revista Literadura. Este mult? Este puțin?
Întotdeauna sunt sceptici.
Victoria Maria Pripon când a debutat, era clasa a II-a. Acum poeta iese încet din nisipurile mișcătoare ale vârstei și atacă cu maturitate literatura.
Când am primit primele versuri ale poetei Codruța Vancea, o colegă din redacție a zis, „are nume cu rezonanță literară”.
O tânără trimbulindă debutează cu poezie, Alexandra Iulia Zecheru.
Mă uit la arhiva revistei. Patruzeci de numere, zece ani!
O publicație care apare din propria finanțare, cu mici semne de bunăvoință din când în când a celor care știu ce presupune acest efort, paralel cu întrebări de genul: cât câștigi de la revistă?
Viața revistelor se cunoaște, trebuie bani pentru a fi susținute. Nostalgia tiparului ne face captivi? Bucuria de a publica pe hârtie ține de mentalitate! Suntem și eco, apariție trimestrială, pagini cu excepția acestui număr, cât o gustare literară, nu facem risipă de hârtie.
Mulțumesc colegilor care au înțeles că această revistă e bine să continue! Dacă avem și puncte de vedere diferite, este foarte sănătos. Puzzle-ul este format din mai multe piese, dar imaginea de ansamblu este alta.
La lansarea revistei, Marin Ifrim a zis: prevăd că o să aibă viață lungă, pentru că Teo are o linie de abordare temperată.
Literadura a rostogolit cum am spus la debut, litera în cuvânt și cuvintelor le-a dat drumul să se rostogolească în universul sensurilor. Mulțumim celor care au înțeles mesajul nostru și ne-au sprijinit, cu literatura lor, cu punctele de vedere!

Florentin POPESCU

Hotarul care obligă

Desigur, la o scară mai mare (a țării, a Europei, de pildă) un deceniu de viață pe care-l împlinește o publicație culturală nu înseamnă mare lucru. Dar când știi cu câte eforturi, vise și speranțe a văzut ea lumina tiparului, n-a cedat greutăților și a reușit să supraviețuiască, zece ani înseamnă mult.
Înseamnă un hotar la care, oprindu-se pentru o clipă, cei ce i-au dat viață și o întrețin ca pe o flacără vie, realizatorii ei se bucură (pe bună dreptate!), dar, vreau să cred, se și gândesc (tot pe bună dreptate!) la viitorul revistei lor, își pun probleme legate – firește! – de multe: îmbogățirea conținutului, de aspecte editorial-grafice, de creșterea tirajului, a audienței etc. etc.
Privind lucrurile din interior (pe de o parte întrucât am onoarea de a fi senior editor la Literadura, iar pe de alta fiindcă și eu, ca și redactorii și colaboratorii revistei am crezut/cred în cuvântul scris și tipărit și de-a lungul unei vieți am păstorit/păstoresc, ca să zic așa, publicații culturale) știu câtă dăruire, câte eforturi și câtă chemare îți trebuie până a ajunge să ai sub ochi paginile din care te privesc și din care îți vorbesc textele: poeziile, prozele și toate celelalte scrieri care – la rândul lor – reprezintă o parte din sufletul celor care le-au semnat.
Și cu cât condițiile scoaterii unei reviste culturale devin din ce în ce mai grele cu atât voința, dârzenia, tenacitatea celor hărăziți s-o trimită la tipar devin mai puternice, mai greu, imposibil de stăvilit.
Evident, când mai există asemenea oameni. Și la Literadura, ca și la alte publicații la care scriu și eu, nu multe la număr, ei se zbat, la figurat vorbind, să țină vie flacăra culturii, a adevărului și a frumosului.
Mă înclin în fața acestor ctitori și făuritori de cultură.
La mulți ani, Literadura!
Fie ca tinerețea de acum să nu te părăsească niciodată!

Florentin Popescu
Fondator și redactor-șef al revistei
Bucureștiul literar și artistic

Camelia Iuliana RADU

10 ani de Literadura

Zece ani pot fi o unitate de măsură a timpului sau o formă de rezistență. Mai ales într-un spațiu cultural în care revistele apar și dispar ca ciupercile după ploaie, uneori, fără să lase urme consistente. A rămâne prezent, timp de un deceniu, înseamnă o anume încăpățânare de a crede că literatura contemporană merită acest efort și are nevoie de acele locuri speciale în care să respire, să se confrunte, să se transforme. O revistă literară care trăiește în ciuda lipsurilor de toate felurile, rămâne un reper.
Literadura s-a construit în acești ani ca o platformă de publicare, debut literar, ca un spațiu de tensiune fertilă. De ce tensiune? Pentru că nu s-au adunat doar texte, ci și voci. Unele voci aflate la început, altele deja consolidate. Unele voci delicate, altele radicale. Unele care caută, altele care afirmă. Între ele nu a existat întotdeauna armonie – și poate tocmai de aceea revista a rămas vie, pentru că literatura autentică nu este niciodată liniștită. Ea se mișcă, are, cere, strigă și, mai ales, se confruntă!
Privind în urmă, nu cred că bilanțul trebuie făcut în număr de pagini tipărite, de apariții sau de nume publicate; deși, și acestea contează. Totuși, mai important este faptul că, de-a lungul acestor ani, Literadura a reușit să creeze un spațiu ușor de recunoscut, o revistă între paginile căreia cititorul vine cu o anumită așteptare, aceea de a întâlni texte care nu sunt stăpânite doar de corectitudine, dar răspund unei necesități. Texte care nu reproduc formule, ci încearcă să le depășească. Texte care nu se tem să rămână incomplete, deschise, tensionate.
Într-o perioadă în care literatura riscă uneori să devină fie prea autoreferențială, fie prea grăbită să se adapteze unor forme de vizibilitate imediată, existența unei reviste ca Literadura înseamnă și o formă de echilibru confortabil, activ, mereu renegociat. Între tradiție și experiment. Între rigoare și libertate. Între voce individuală și dialog. Pentru mine, ca senior-editor, acești 10 ani au însemnat texte selectate, texte corectate, texte publicate. Au însemnat întâlnirea cu fragmente de lumi, care vin sub forma unor manuscrise; au însemnat zile și uneori nopți de lucru. Unele clipe pline de nesiguranță, altele pline de ezitări. Și, în final, au însemnat decizii; uneori întâlnirea cu greșeli, alteori bucuria regăsirii. Literadura înseamnă acel moment rar în care recunoști, din primele rânduri, că ai în față un text care ține. Care nu cere să fie publicat din politețe sau din obligație, ci dintr-o necesitate interioară: textul bun!
Desigur, o revistă nu este niciodată doar suma textelor ei. Este și ceea ce refuză. Este și ceea ce amână. Este și ceea ce nu înțelege pe moment. În acest sens, Literadura a fost, în acești zece ani, un spațiu de validare, un spațiu de căutare. De ajustare continuă a propriilor criterii. De interogare a gustului, a direcțiilor, a sensului în care se mișcă literatura contemporană.
În același timp, o revistă este și un spațiu al prieteniilor. Nu neapărat în sensul facil sau declarativ al cuvântului, ci într-un sens mai discret și mai durabil, acela al recunoașterii reciproce prin literatură. În timp, între cei care scriu, citesc, editează sau revin constant în paginile unei reviste se creează o formă de solidaritate care nu are nevoie de justificări explicite. Este o prietenie care nu se bazează pe proximitate biografică, ci pe o sensibilitate comună, pe o anumită manieră de a înțelege scrisul. Această formă de apropiere nu este lipsită de tensiuni. Dimpotrivă, ea presupune diferențe de stil, de viziune, de ritm. Însă tocmai aceste diferențe asumate și susținute în interiorul aceluiași colectiv editorial dau consistență unei reviste. O comunitate literară reală nu este una uniformă, ci una în care vocile rămân distincte, fără a se anula reciproc. În acest sens, Literadura a fost, de-a lungul acestor 10 ani, și un loc de formare. Nu în sens instituțional, ci într-unul organic, aproape imperceptibil.
Textele se schimbă în timp. Autorii se schimbă. Privind retrospectiv, se poate vedea cum anumite voci au crescut, s-au rafinat, au trecut prin ezitări, au abandonat formule, au găsit altele. Această maturizare nu este spectaculoasă, nu se produce brusc, dar devine vizibilă pentru cine are răbdarea să urmărească parcursul. La fel, și pentru cei implicați în procesul editorial, există o formă de maturizare. Se schimbă felul în care citești, felul în care alegi, felul în care înțelegi ce înseamnă un text bun. Se rafinează criteriile, dar se păstrează, în același timp, o anumită disponibilitate de a fi surprins, de a recunoaște valoarea acolo unde nu te așteptai. Într-o lume literară în care graba, vizibilitatea imediată și validarea rapidă pot deveni criterii dominante, o revistă care rezistă în timp oferă și un alt tip de experiență: aceea a răbdării. A revenirii. A continuității. Prieteniile literare se construiesc în timp, la fel ca și scrisul însuși. De aceea, poate, unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le putem spune la zece ani este că Literadura nu a fost doar un loc de apariție, ci și unul de devenire. Un spațiu în care literatura nu a fost doar prezentă, ci în transformare.
La zece ani, tentația ar fi să vorbim despre stabilitate. Dar poate că ceea ce trebuie păstrat este exact opusul ei: o anumită neliniște. Capacitatea de a nu deveni previzibil. De a nu se instala într-o formulă sigură. De a nu transforma experiența acumulată într-o zonă de confort.
Dacă ar fi să formulez o urare pentru Literadura, nu ar fi una festivistă, ci una necesară. Să rămână sensibilă, pentru că doar în sensibilitate putem continua să recunoaștem literatura autentică. Să publice în continuare texte care nu cer voie, care nu sunt „aliniate”, care riscă. Să nu evite disconfortul, nici în scris, nici în lectură. Să rămână un loc în care diferențele nu sunt estompate, ci puse în evidență. Un loc în care vocile nu se uniformizează, ci se aud distinct.
Un loc în care literatura nu este doar consumată, ci pusă în discuție.
Și, poate, cel mai important, să nu uite că fiecare text cu adevărat bun schimbă, fie și imperceptibil, realitatea în care apare. Iar o revistă care face loc acestor texte este atât un martor al timpului ei, cât mai ales o formă de intervenție asupra timpului. Zece ani nu sunt o concluzie, sunt, mai degrabă, o confirmare că drumul poate continua încă zece – cel puțin la fel de vii, de neliniștiți și de necesari.

La mulți ani, Literadura!!

Distribuie: