Fărădelegea lui Călin – So many wasting words
Expresiunile limbajului românesc. Jalnic de nepotrivite….
Nici pe departe nu se poate vorbi despre chestiunea reală și nici despre imagistica sugerată de a avea în mâini un imobil. Suficiența deținerii printr-un cuvânt adecvat se potrivea perfect. Pictural vorbind, doar prin biserici mai găsești ctitorii ținând efectiv în mâini construcțiile închinate Domnului…. Nu facem decât să ne tot întoarcem la reguli deja scrise în Codul de Procedură Civilă, precum cea în care domiciliul debitorului sau al altcuiva, dar deținător al ipotecatului imobil cu pricina, este principala sursă a fixării unei circumscripții în care un executor judecătoresc, și doar el, este competent pentru urmărirea imobiliară. Dacă sunt mai mulți, creditorul poate ieși din zona de hazard juridic – aleatoriile, zice-se, alocări calculatorești – alegând pe cel preferat. Dar nu oricum: să fie și mai multe imobile puse în joc. Art. 819.
Aceeași somare de mai demult, aceleași zile puse la bătaie. Să plătească datoria, cu dobânzi și cheltuieli. Că nu s-o deranja degeaba executorul. De cârca debitorului se face vorbire. Art. 820.
Art. 821 are o trimitere despre care vom dezbate nu mai departe de încă două articole. Până acolo, să reînnoim ideea prin care la imobil cu cote părți se înștiințează nu numai răul platnic, ci și coproprietarii.
Dacă sunt doritori de amețeli, pot citi Art. 822. O amețeală totuși ușoară. Notarea imobilului, la cererea executorului, ca urmărit. Ipotecă principală, apoi secundară și, bineînțeles, problemele, impedimentele de carte funciară. Publicitatea, și ea la rang de necesitate. Art. 822.
Și iată unde eram duși…. La Art. 823. Unde o neînțeleasă decizie aparține coproprietarilor. Deciși să ceară „… scoaterea la vânzare a întregului imobil…”. De ce? Cum se poate ajunge la unanimitate, când știm doar până aici câte nesincronizări și indecizii pot crea două persoane, recte un creditor și un debitor. Mergându-se mai departe pe această prezumție, totul devine viabil doar dacă cererea este unanimă, legalizată și trimisă executorului. El dispune vânzarea totului. Anunțând și creditorul. Nicio vorbă însă despre părțile vândute ce nu aparțin debitorului. Cum, când și cât.
Ori „debitorii” cuvintelor acestui cod n-au ținere de minte, ori sunt atinși de bleanda prostiei. Că este o nouă perioadă…. Disperat, corect, debitorul, cu simțul datoriei revenit în matca cutiei cerebrale, hotărăște că, deși nu este apt să verse în conturile executorului, implicit în ale creditorului, toată suma împrumutată, cu tot cârdul de bani adiționați, imediat, se obligă ca în 6 luni să se achite. „… din veniturile nete ale imobilelor sale…”. Și din altele. Nu știu dacă pătrundeți tâlcul ascuns al textului. Nici eu nu m-am prins pe loc, însă, avem în persoana datoare un mic nabab. Are clădiri, terenuri, mai mult decât un domiciliu stabil cerut de însăși legea reglementării relațiilor între cetățeni – asta tot coace la foc mic codul civil și complementarul procedural – și nu sunt doar simple prezențe urbane sau extravilane în catastifele cadastrale și notariale, ci produc bănișori. Nu puțini. Dacă punem la socoteală și cuvântul magic „nete”, chiar avem de-a face cu o persoană cu pedigri capitalist. Urmarea acestei auto obligări cu termen, sub formă fizică de cerere către instanță, era previzibilă. Juzi adunați în păr, dând verdictul conștiinței juridice. Da ori ba. De-i da, se suspendă urmărirea silită, se anunță executorul, chiriași, arendași, alți debitori de hotărâre, se fixează unde se varsă banii și unde se depune dovada plăților. Ei, ași! Să se mai scrie cui servește…. Firește, creditorului! Al. 5 pare să aibă noima lui, dar nu și a noastră. Nu fără un șir normal de susțineri a cererii creditorului de a relua urmărirea, înainte de a trece cele șase luni. La ce bune toate palavrele dinainte? Să se facă cinci luni și 29 de zile și să i se pună pe chelie creditorului că nu-ș’ ce nu este precum dorește? Art. 824.
