Literadura nr. 39 (12)
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XXXV)
Cu V. Voiculescu la Pârscov și mai departe (V)
Imaginea urșilor care dansează, luată în sine n-are nimic spectaculos și cu atât mai puțin specific locurilor, însă pentru un copil ea capătă proporțiile unui eveniment cu totul extraordinar, care nu numai că-l marchează, ci îl și chinuie. „Dar când am căscat eu ochii de copil atunci întâia oară scos în lume – zice scriitorul, dar mai târziu, mult mai târziu, când spaima a rămas doar o amintire îndepărtată – ceea ce vrea să zică la han, n-am văzut decât dihăniile. Și m-am ghemuit țipând, în pieptul tatii. Câteva nopți în șir am tresărit și m-am zbătut în somn. A fost nevoie să mă descânte și să mă afume cu păr smuls din blana jivinelor.“
Treptat-treptat, însă, copilul se obișnuiește cu prezența urșilor, se apropie de ei, le studiază mișcările – îndeosebi atunci când stăpânii lor vor să demonstreze ce virtuți posedă. „Când se ivea cumpărător – notează mai la vale scriitorul –, chinurile începeau, în hazul tuturor. Toți din han, de la moară, de la pivă, făurărie alergau să-i privească, cum saltă pe hădărage, apoi, la altă comandă se trântesc pe jos, fac pe morții, se scoală iar să se dea tumba, să mugească fioros, să facă ploconul, la sfârșit ducând o labă la frunte, pentru «salut».“ Nu-i scapă lui V. Voiculescu nici momentul „călcării ursului“, o practică populară din vechime, răspândită în satele de la munte, iar scena descrisă de el are și ceva comic: „Câteodată ieșea din gloată un ins cu ruptoare la mijloc și dureri de șale care cerea să-l calce ursul. Pentru operația asta aduceau o bătrână ursoaică, o matahală cu blana galbenă ca mierea, pricepută în asemenea îndeletnicire. Pătimașul se culca la pământ cu fața în jos. Dihania se urca cu pași moi pe el și pornea să-l frământe întâi ușor, cu câteșipatru labele, pe șale și pe spate, la îndemnul țiganului – hai, Marițo, lasă-te grea –, ursoaica se apăsa cu putere, înfundând și ridicând ca niște pistoane buturii picioarelor în mușchii omului, până ce ăsta, nemaiputând răbda, striga: HO! Pentru leac plătea doi gologani, o litră de rachiu și un ciric de pâine, din care jumătate îi zvârlea doftoriței.“
Se poate afirma că Poemul Hanului cu urși reprezintă un veritabil jurnal al inițierii scriitorului, în ipostaza lui de copil, în ceea ce are mai interesant, mai atractiv și mai important viața satului Pârscov într-un anume moment.
„Cămările împărătești“, cel de al doilea capitol al textului impresionează prin detaliile descrierii rafturilor cu bunătăți și – citind paragrafele respective – gândul te poartă numaidecât la povestirea Sezon mort (cu descrierea mulțimii de aripate din pădurea de lângă București), sau la o alta, Chef la mănăstire, (cu acel celebru meniu, repartizat pe parcursul mai multor zile), de unde se vede că observația și capacitatea de percepție erau proprii scriitorului nostru încă din copilărie.
Pe o altă treaptă a cunoașterii, aceea în care copilul descoperă „minunea minunilor“, se situează Hora satului, cu întregul cortegiu de pregătiri și întâmplări care o însoțesc. Nici aci nu-i scapă lui V. Voiculescu un episod întrucâtva comic și el: urcarea lăutarilor pe o podea înălțată pe stâlpi de doi stânjeni pentru a preveni eventualele încăierări între cetele de flăcăi, din motive de „gusturi artistice“ diferite și de comenzi contradictorii date bruneților interpreți…
Este interesant de observat că – deși aflat la o vârstă destul de fragedă – Dile sesizează un fapt esențial: viața satului se desfășoară după un adevărat calendar, care este tot al Hanului cu urși:
„Hanul era călindarul satului, nu numai cu duminicile lui însemnate cu roșu, cu hora, el ne înștiința că e luni scoțându-și afară la pârâu scaunele, mesele, lavițele, tăbliile tejghelelor, ca să le frece Oană și slugile cu nisip și apă de toate necurățeniile lăsate pe ele de băutorii necumpătați din ajun. Marțea își strângea de dimineață gunoaiele ogrăzii rămase de la vitele călătoare și le da foc. Știam asta după sulurile de fum acru, înălțate ca niște stâlpi să sprijine văzduhul.
Miercurea, hanul își aducea carele și încărcau băligarul strâns grămadă dintre picioarele vitelor dejugate în bătătură și din coșare. Oană îl scotea departe, la capătul porumbiștelor și livezilor de pruni.
Joia îl trimitea pe Oană departe, la oraș, cu brișcă goală, și știam că e vineri fiindcă hangiul se întorcea seara și descărca brișca umplută vârf cu sacii de marfă cumpărată.
Sâmbătă se petreceau pregătirile grabnice pentru minunile duminicii. Se măturau iar curtea și ograda, se curățau și coșarele, se bătătorea cu maiul tărâmul horei, râmat de porci și râcâit de găini. Iar pe arșițele mari se aninau crengi de tufar verde deasupra lavițelor, să se umbrească privitorii, fără acoperiș, sus și deasupra foișorului, unde se coceau lăutarii, ceea ce împrăștia un iz sănătos și proaspăt, ce tăia pe cel de sudoare al horei, cu tot busuiocul și rosmarinul pe care fetele îl purtau în sân și la cingători.“
Tudor CICU
cântecul zăpezii
M-am pierdut pe un câmp de zăpadă
În jur năluci s-au tot perindat
„De când oamenii umblă pe lună?”
Întrebarea le-am pus, speriat.
Am mai întrebat norii în goană;
„Ori nu ești de pe-aici, ori de azi,
Cei cu bărbi ca de nea din icoană
Sunt fulgii de nea, cad peste brazi!”
Am mers pe cărări lungi, prin troiene
Cu păsări pe-un cer gri-plumbuit
Te strigam prin păduri, prin poiene…
Speram eu, să mă fi auzit.
Strigam cu ecou: „Hai cu noi… hai cu noi!”
Trista mea dragoste, n-ai ieșit.
Albă pădurea, copacii toți sloi
Mă priveau ca din lună venit!
Și stau trist pe un câmp de zăpadă;
Voiam să-ți spun că ninge de-un veac
Ninsorile tot vin… ca-n baladă!
Fără tine nici ele n-au leac.
Cartea zilelor noastre
Adrian SIMEANU
Roman cu poduri și blesteme
Oferit de Radu Paraschivescu după o vacanță-n Franța. Mai exact, în Périgord Noir. Realizare novelistică sub forma unui policier plin de maliție și umor. Echilibrat narativ. Intriga polițistă n-o văd însă ca pe una de prim plan. Ci doar ca suport adecvat pentru a povesti legende despre poduri vestite din vest de Europă. Și blestemele ce le-ar însoți în veacuri de-ar fi să le dăm crezare lecturând alcătuirea bucureșteanului din Balta Albă. Vădit imaginativ, da’ nu la voia-ntâmplării…
Ce se derulează-n juru-a două crime petrecute-n Saint-Cirq-Lapopie, unde se află podul Valentré peste râul Lot. Cartea* scoate-n evidență, strict literar, personaje-ale locului și-ntâmplări în care-s angrenate cotidian. Unele (personajele) și cu-n trecut divers, nu doar angajate-n prezentu’ agitat, colorat. Într-un colț de lume străvechi. Plin de farmec enorm și-n ziua de azi…
Radu e un condei redutabil. Un romancier redutabil. Atractiv foarte. Căruia nu doar eleganța și fluența stilului îi sunt caracteristice. Spun asta fincă inteligența și cultura nu-i lipsesc nici ele. Documentarea e mereu una forte. Adecvată fără greș la subiect. I-am citit în ultima vreme mai multe opuri. Așa că-l cunosc binișor ca excelent autor al zilelor noastre. Și-mi este pe plac din belșug…
„Podul diavolului” e, clar, o poveste binevenită. Faină neîndoios. Îmbinând istoria cu actualitatea. Eroi contemporani, cu mituri și peisaje. În mijlocul ăstora din urmă, mulți dorindu-se-ntr-o clipă. Pentru că Paraschivescu, prin scrisu-i talentat, știut-a s-aducă Franța lângă România. Măcar pentru cei neputând s-o vadă cu ochii lor proprii. Eu sunt unul dintre ei. „Ilustrata franceză” găsindu-mă cu chef de lectură și „poftă de scris”. Măcar cât o tabletă, precum obișnuiesc. Pot spune tuturor că nu mi-am pierdut vremea…
*Radu Paraschivescu, Podul diavolului, Ed. HUMANITAS, 2022
