Literadura nr. 39 (11)

Daniel LUCA

Umor cu… fantome

Bogdan Piticariu se înfățișează cititorilor cu recentul volum de proză scurtă intitulat Romanian Gothic (Editura Lebăda Neagră, Iași, 2025), pe a cărui copertă scrie „Istorisiri de groază”.
Acest avertisment e înșelător și riscant, dar numai pentru cei nefamiliariziați cu scriitura lui Bogdan Piticariu.
Prozele incluse aici (La gagica zburătoare, Nouă vieți, Mâncătorul de păcate, Parizer, Mâna neagră și Second-Hand) sunt inspirate din mitologie și folclor, dar reprezintă și o adevărată frescă socială … altfel, deoarece acțiunea lor e plasată înainte și după Revoluție, fiind un bun prilej de (re)aducere aminte sau de informare (pentru generațiile mai tinere) asupra a ceea ce însemnau „Frații Petreuș”, rachiul de sfeclă, Securitatea atotputernică, dar și înșelătoria ori prefăcătoria [„La mijloc, putregaie, pe margini și la capac, rânduri frumoase (de cherestea – n.n.). Că așa-i la noi, impresia contează” – Mâna neagră]. De remarcat intensitatea crescătoare a tensiunii, finalul neașteptat și umorul negru care contribuie la o lectură incitantă.
Există și un personaj pe care îl regăsim în două proze (La gagica zburătoare și Mâna neagră), și anume maiorul Ritivoi, care fie a izbutit să reziste tentației de a se sinucide, fie a reînviat, legând realul de fantastic.
„La gagica zburătoare” este numele unui hotel ONT care ajunge să fie recunoscut pentru camera 246b, ai cărei locatari ajung, invariabil, să se arunce de la balcon. Aici identitatea sinucigașei protestatare împotriva regimului va rămâne necunoscută, în pofida tuturor încercărilor Securității („De când s-a construit hotelul, acolo s-au sinucis cel puțin vreo zece oameni cazați. Turiști străini, cartofori, alcoolici, vagabonzi de nimic, dar și oameni serioși, veniți aici la congres, la comunicări științifice” – La gagica zburătoare).
Pisicile au „nouă vieți”, așa cum se întâmplă și cu Fomiță, care învie și reînvie de mai multe ori, iar explicația la îndemână devine cât se poate de … falsă, când motanul dobândește glas omenesc („Fomiță, sau ce-o mai fi fost el în noua variantă, îl pironi cu privirea și, după un rânjet cu mulți, prea mulți dinți, îl întrebă, cu vocea pe joase pe care te-ai fi gândit că ar trebui să o aibă orice motan ce se ridică a patra oară din groapă, pisicindu-se: – Aduci tu înapoi ce-ai luat sau vine tanti Cerasela?” – Nouă vieți).
Când un dărâmător de biserici condiționează primirea moștenirii de emiterea unei adeverințe care să ateste iertarea păcatelor sale, intervin fenomene mai mult ori mai puțin normale, mai mult ori mai puțin … creștinești (Mâncătorul de păcate).
În Parizer, afacerile cu morți devin adevărate aventuri, iar înmormântările nu mai sunt atât de definitive cum ar fi de așteptat [Doru: „După nopțile generalilor și furăciunile de morminte, cred că nimeni nu mai știe cine stă permanent sau cine o să stea permanent acolo central, la alee. (…) Ce știți voi despre pricolicii oltenești?”].
„Mâna neagră” nu este altceva decât mâna retezată a unui muncitor, nea Măcican, ce devine un agent al răzbunării (Ritivoi: „Vezi tu, amprentele se potrivesc perfect, după cum îți spuneam. Doar că toate, fără excepție, sunt de la mâna dreaptă, pe care matale, vorba aia, n-o mai ai la purtător de mai bine de doi ani” – Mâna neagră), fără a ține cont de regimuri politice ori … pandemii.
În Second-hand facem cunoștință cu un pardesiu roșu, unisex, ce se pliază perfect pe fiecare persoană. Dar care revine mereu și mereu la vânzător. Și nu oricum (Nea Luca: „Iar te-ai întors, mă? A câta oară te-am vândut? A șaptea, a opta oară? Am și uitat”).
Nu dezvăluim mai multe tocmai pentru a-i determina pe cititori să descopere singuri această carte. Nu vor fi dezamăgiți.
Umorul de calitate nu prea se întâlnește în zilele noastre, dar atunci când îl aflam trebuie să îl evidențiem și să îl primim cu brațele deschise, căci ne va salva exact atunci când ne vom aștepta mai puțin.

Mircea TECULESCU

Viața ce trebuie să o ducem

Desigur, principul fizic al vaselor comunicante a căpătat o altă vizibilitate odată cu modernitatea, indicându-și prezența și în artă. De pildă, există o mulțime de creații ajunse mai apoi piese de teatru, domeniul e vast – de la benzi desenate („Batman”, „Peanuts”, „Aventurile lui Tintin”), filme („Xanadu” ori „Totul despre mama mea”), povestiri („O evadare perfectă” de John Kessel, dramatizată tot de acesta), chiar seriale de televiziune („SpongeBob Pantaloni Pătrați”) până la, bineînțeles, romane („Coliba unchiului Tom”, „Împăratul muștelor”, „O mie nouă sute optzeci și patru”, „Pavilioane îndepărtate”, „Picnic la marginea drumului”, „Viața lui Pi” și lista poate continua cu altele, mai puțin celebre). Din gena unor astfel de lucrări, ce ușor pot fi transpuse filmic sau dramatizate, pare și volumul „O lume pe gâtul subțire al unei girafe” (Editura Universitară, 2025); o scriere old school, un inprint Cișmigiu Books provenit din uriașa mașinărie scriitoricească ce adună la un loc, sortează, detaliază, mai apoi redă o realitate. Avem lumea prezentată într-un parcurs labirintic temporal, 110 pagini cu două părți – „Dincolo de gard” (14 secvențe) și „Într-un târziu, Portofino” (7 secvențe) – urmate acestea de un scurt Epilog; sunt descrise două căi de a trăi, una asumată prin voință proprie, cealaltă expunând anume traume. Drept tehnică, Doina Ofelia Davidescu folosește proze secvențiale (de câteva pagini), deghizate acestea sub forma confesiunii unor personaje sau extraselor dintr-un jurnal. Străbați astfel texte marcate de echilibru, armonie, cu un anume aer sadovenian, dar având și sinceritatea pe care (în real) știe s-o impună diplomația timpului. Produc inefabil paginile cărții, documentând elegiac istoria unor fapte, chiar gesturi ulterior pe deplin înțelese de cititor; inefabil al unei narațiuni lăsate să se desfășoare după o logică intrinsecă, astfel încât evenimentele și conexiunile acestora se perindă prin fața ta neînsoțite de concluzii sau determinări precise.
Dacă, ieșind dintr-o sală de spectacol gândim că actorii au fost cuvintele regizorului, putem accepta la ora unei lecturi că personajele unui roman pot fi marile, importantele cuvinte ale prozatorului; sunt câteva, nu multe în cartea Doinei Ofelia Davidescu, și la fiecare anamorfoza de început folosește dezvoltării personajelor – căci în economia de piață a prozei destule spații libere trebuie – pentru desfacerea / prefacerea sentimentelor.
Nu voi porni a le numi, nici pe firul narațiunii la modul clasic, înfățișându-l, am să recurg la un alt exercițiu – din cele 21 + 1 secvențe ale miniromanului voi reproduce o exprimare oarecum emblematică – cu speranța că veti aprecia storyul rezultat, veți simți nevoia să ajungeți la această carte. Astfel: I. „Între mine și cer, mereu, serpentinele rugăciunilor.” & „O lampă mică sprijinea întunericul cămăruței pe un disc de lumină difuză.” & „Aleea cu dale coapte îmi numără pașii.” & „În biserică, coruri de lumânări pâlpâinde țineau mut ison glasurilor subțirele.”& „Stă stingheră, cam în același loc, la ceva depărtare de poartă, în umbra gardului, nu mai înaltă decât el, confundându-se cu o ulucă.” & „Am în urmă treizeci și cinci de ani, fiecare împingându-l pe cel dinainte ca pe un vagonet de cărbuni din subteran.” (din jurnal, data 14 mai…) & „Au urmat anii celor mai frumoase veri, din câte se pot închipui, verile cu stupina.” & „Mă încumet să mai aleg o pagină din caietul Cristinei.” & „Am locuit împreună un anotimp – o primăvară, chiar în inima lui.” & „Zilele-mi sunt tot mai neliniștite și neîmpăcate.” & „Burlanelor le-au crescut fire groase și lungi de mustăți transparente, transformându-le în samurai rătăciți de lumea și poveștile lor.” (din jurnal, data 3 februarie…) & „O nouă toamnă își pierde frunzele printre pătrățele din contur fin, albastru” & „Într-o dimineață am ieșit să număr stelele.” (din jurnal, data 20 ianuarie…) & „Privirea mi se lipește de cer, cu o disperare mută.” & II. „Viața are un suflu al ei și reguli proprii, pe care trebuie să le ghicim neîncetat, căci nimeni nu ni le spune dinainte.” & „Fricile își fac rondul mai ales noaptea.” & „Ducem viața pe care trebuie să o ducem?” & „O mulțime de alți necunoscuți, poate mai norocoși decât mine, vuiau pe afară cu destinele lor, căutând rosturile sfârșitului de zi.” & „Aleea cu dale nu mai recunoaște pașii nimănui, cireșul a îmbătrânit peste măsură, s-a anchilozat și s-a cocârjat și el, ca mine.” & „E cald, cireșul se pregătește de înflorire, păzit de lenea Cleopatrei și joaca pisoilor ei.” (din jurnal, data 3 aprilie…) & „Azi m-a învins ultima filă din caietul Cristinei, singura fără o dată anume, pe care am tot amânat, cu încăpățânare, să o citesc.” & „ – Bine ați venit! Am bucuria să vă prezint o autoare inedită și O lume pe gâtul subțire al unei girafe, micul ei roman, care a văzut de curând lumina tiparului…”
„Orice artă finită derivă din arta infinită” spunea Nicolaus Cusanus (1401÷1464) si asta dovedește autoarea prin acest al treilea roman al său – documentând cu acribie existența unei etici a memoriei; propunând o panoramare a căilor acesteia, neprovocate artificial sau blocate, ci lăsate să-și urmeze cursul – locurile și timpurile, viața ce trebuie să o ducem.

Doina Ofelia Davidescu, „O lume pe gâtul subțire al unei girafe”, Editura Universitară, 2025

Teo Cabel

Despre Eminescu mereu se va mai spune ceva

La Fundația „Sfântul Sava”, din Buzău, pe o vreme de cod galben de viscol și ninsoare, eu îi spun vreme normală de iarnă, s-a desfășurat sâmbătă, 21 februarie sub patronajul cultural al părintelui Milea Mihail lansarea cărții „Mihai Eminescu, o conștiință națională (ziaristul)” semnată de Aurora Ionescu.
Așa începe autoarea cartea: „Eminescu a fost sufleur la teatru și a sfârșit ca sufleur de conștiință!!!
Așa îmi apare din întreaga operă, dar mai ales din activitatea la ziarul Timpul. De aceea am ales mai multe articole în care apar bine puse în evidență, marile gânduri ale poetului care subliniază atitudinea, stilul seducător, uneori sarcastic din aceste texte, care sper să-l trimită pe cititor la ziarul ce l-a preocupat total – implicându-se și criticând sistemul politic de atunci – valabil și astăzi – voind să implementeze în societate teorii, modele și mecanisme economice fără aplicabilitate la noi.
Demagogii politicieni, inechitățile, intelectualii falși, guvernanții incapabili au constituit alte orizonturi ale atitudinii sale.”
Scriitorul Dumitru Ion Dincă în prelegerea sa a legat Buzăul de prezența fratelui Matei Eminescu, pentru care s-a înființat regimentul militar de la Mizil (arondat Buzăului atunci), și ulterior a fiului acestuia, Gheorghe Eminescu, militar și istoric, (singurul istoric roman care a scris despre Napoleon Bonaparte).
Avocata Mihaela Roxana Constantinescu a pledat pentru Eminescu jurnalistul care și-a ars la propriu viața, dedicându-se în articolele sale poporului român, României. Cartea este o sursă de identificare pentru intelectualii care simt o distorsionare între ceea ce este și ceea ce simt în legătură cu actualitatea vieții românești.
Prin participarea fraților Traian și Emil Popescu
s-a schimbat încadrarea evenimentului de la literar, la cultural. Virtuozitatea celor doi, la diferite instru-mente de suflat, și chitară, a generat energie pozitivă făcându-ne să uităm vremea de afară.
Au participat pictorul Gheorghe Ciobanu, Dorin Ivan, subsemnatul, Laurențiu Belizan, jurnalista Valentina Bucur, Ștefan Dima, prof. Pușcaragiu Constantin, prieteni ai autoarei, rude.
Filmarea a fost făcută de către Ioan Nicolae Musat, președinte ASCIOR.
De la Biblioteca Județeană Buzău – Filiala de Carte Religioasă, la pupitru tehnic a fost Lidia Dinu.
Felicitări pentru demersul auctorial, evocator, al doamnei Aurora Ionescu!

Distribuie: