Fărădelegea lui Călin – Unbelivable
Cum termini, tot așa să începi.
Tot cu imobiliare – capitol dedicat -, tot cu uzufruct și bineînțeles cu urmărirea silită. O adăugire pentru care…. Am o „slăbiciune” când aud de superficie, motivând-o cu temei și cu un dram de furie pentru literele legii sortite să pună în practică cu o greutate de neînțeles. Dusă fiind celeritatea atât de clamată, de îndată trecând și el la formalisme verbale. Am mai dezavuat uzul – fruct al unei redactări pompoase – lui „îi profită”. Mie să mi se dea „avantaj”, e mai corect. Urmărire deci și pentru dreptul de servitute cu temporizare pentru fondul dominant. Al. 4, din seria „școlarul merge la școală”. Nu intră la silire imobilele care nu pot fi urmărite. Al. 5 este depășit. Da, pe undeva ar fi situația fără ieșire scoaterea la vânzare a unui imobil, că n-ar avea debitorul nimic sau prea puțin cât să acopere o datorie mai mică de zece mii de lei. Cred că e o greșeală inacceptabilă necorectarea, necorelarea, neridicarea plafonului acesta, mult prea jos pentru valoarea leului zilelor noastre. S-a inventat munca în folosul comunității, chiar împrumutul rapid la diverși. Art. 813.
Cartea funciară, în viziunea Art. 814, reprezintă garanția că imobilul vizat la urmărire silită va fi vândut pe de-a-ntregul. Vehemența alineatului de căpătâi se pierde la Al. 2, care transformă întregul în părți, tronsoane, etaje, apartamente și orice este încadrabil la imobil. Sunt și aici împotriva textului, a extinderii urmăririi asupra adăugirilor la imobil, lucrărilor autonome, fără ca acestea să fie înscrise în cartea funciară.
Urmărire bunuri accesorii imobilului, fructe și venituri. Dar împreună. Art. 815.
C-au și minorii case ori din ăi cu tutelă, consiliați. Lor nu urmărire. Doar dacă pe numele ălui mic și ălui mare mintos se emite titlu executoriu comun. Art. 816.
Nici măcar eu nu mă încumet să mă folosesc de părți de corp pentru a reda chestiuni de genul deținerii unei proprietăți, drept vremelnic. „… în orice mâini ar trece…” nu e nici pe departe soluția juridică corectă. Altfel ar fi sunat Al. 1, unde nu se iartă imobilul, indiferent cine îl are, se urmărește până să fie cerută chiar vânzarea pentru – iar… – îndestularea creditorului. Aici e chiar o problemă. E la altul, a fost înstrăinat, chiar ipotecat, spui din capul locului că nu se vinde pentru obținerea datoriei debitorului. Fără apeluri la suspendare cât se găsește soluția urmăririi altor bunuri ale debitorului. Uite, și fără contestația Al. 3. Ar fi fost simplă soluția: arăți documentul și gata, problema se rezolvă fără alte operațiuni judiciare care costă timp și bani. Destul/destui. Creditorul, deh, ca omul nemulțumit, ne compensat cu datoria, cere să fie îndestulat și din alte bunuri ipotecate ale debitorului. Art. 817.
De codevălmaș n-am auzit vreodată. Dar ce poate fi când se folosește ca alternativă la coproprietar? Lămurită neștiința, proprietatea comună rămâne intangibilă la urmărire. Acțiunea se mută asupra părții vizate a debitorului sau terțului căruia îi revine cu vrere au ba plata datoriei, după partaj (nelipsită și împărțeala). Se suspendă astfel urmărirea, dar și „… prescripția dreptului la acțiune contra debitorului coproprietar sau devălmaș.”. V-ați prins de unde codevălmașul. Al. 3 neîndoielnic din seria celor de mai sus. Deși nu era nevoie de concluzia silogismului, se trece pe răboj chestiunea existenței lămurite a unei cote deja stabilite a debitorului ca proprietar pe aceasta, înscrisă ca atare în cartea funciară, urmăribilă. Nu pricep însă de ce să-și dea acordul coproprietarii la vânzarea întregului imobil, de ce în acest Art. 818. De unde până unde o asemenea imixtiune, persuasiune fără să existe un motiv determinant? Ce treabă au coproprietarii cu datoria debitorului?
