Literadura nr. 39 (10)

Titi DAMIAN

Ion NICOLESCU, MIORITIADA
Despre cum se coboară muntele în genunchi

Privesc fotografia de pe copertă și un fior rece îmi străbate șira spinării, același fior pe care l-am simțit când l-am dus pe tata la Fundeni, să-i facem analizele acelea blestemate. Un om cu o șapcă albă, inscripționată „White Magic”, și ochelari negri, de parcă ar vrea să ascundă ochii care au văzut prea multe. Ion NICOLESCU. Nu e doar un poet, stimați cititori, e un martor incomod. Un cioban cosmic care a coborât muntele nu ca să vândă brânză, ci ca să ne vândă iluzii pierdute. MIORITIADA. (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2009, 118 p.) Un titlu greu, oximoronic, care apasă pe umerii noștri ca o piatră de moară.
Căci, fără îndoială, nu poți deschide această carte fără să simți mirosul de humă și de sânge. Nu e poezie de salon, nu e „liricoidă de faianță”, cum îi place autorului să spună cu un dispreț suveran. E carne vie. E strigătul unui neam care și-a uitat rugăciunea și a învățat să se târguiască cu moartea. MIORITIADA nu e baladă, e rechizitoriu. E procesul verbal al unei „violare de domiciliu” sufletesc, semnat de un grefier care plânge în pumni: „nu e om cel ce nu schimbă lumea,/ dar pe sine nimeni nu se schimbă/.”
Un distih care ar trebui săpat pe frontispiciul Parlamentului, acolo unde mancurții noștri se joacă de-a istoria, uitând că suntem doar niște figuranți într-o piesă scrisă de alții.
Așadar, ce găsim în paginile acestui volum bizar, structurat pe Cânturi ca o epopee inversă? Găsim prețul plătit pentru a fi român, el cel care a îndurat internări le psihiatrie pentru asemenea versuri. Găsim „conflictul mondial personal”, acea luptă surdă pe care o purtăm fiecare dintre noi, între prânz și namiezi, când ne dăm seama că viața nu e decât o așteptare a taxei morții. Ion NICOLESCU nu se ferește de cuvinte grele. El le aruncă în pagină ca pe niște bolovani desprinși din munte, lăsându-le să se rostogolească peste conștiințele noastre adormite: „țara asta nu e schweitzer și nici stână fără câini/ dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români/ ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt/ ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ/ fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag/ și pe dealul veșniciei boii noștri ceru-l trag/” (Cântul XXVI) De-abia acum înțelegem de ce autorul invocă marea. „Domnul de la Marea Neagră”. Nu marea turistică, cu șezlonguri și umbreluțe, ci marea neagră a destinului, acea apă primordială care spală, dar nu curăță. Corabia poetului plutește „nevăzutul mereu”, o metaforă superbă pentru sufletul care refuză să naufragieze, deși știe că țărmul e doar o iluzie. Căci ce altceva suntem noi, dacă nu niște corăbii încărcate cu vise, care se scufundă încet sub greutatea propriilor păcate?
Observați finețea cu care este tratat motivul muntelui. Carpații nu mai sunt „frumoșii noștri munți” din manualele de geografie comuniste. Sunt locul crimei. Locul de unde „ciobanii coboară muntele” nu pentru a duce oile la pășune, ci pentru a intra în istorie. Și intrarea în istorie, ne spune NICOLESCU, se face în genunchi. „Jucăm biliard fără tacuri / oile bile măruntele/”. O imagine de o cruzime aproape insuportabilă. Sufletele noastre, bile de biliard lovite de o mână nevăzută, într-un joc absurd al hazardului.
Și te întrebi, firesc: cine mai are curajul astăzi să spună adevărul despre noi? Cine mai are tăria să se uite în oglindă și să vadă nu un erou european, ci un „clasic caz social/” Ion NICOLESCU o face cu o sinceritate brutală, care te lovește în plex. „Suntem frumoși, purtăm un sfert de nume/ și-un sfert de pâine neagră subsuori/”. Iată portretul robot al românului de tranziție. Un sfert de identitate și o foame atavică, pe care încercăm s-o potolim cu „clinchete fanariote.”
Îndrăznesc să afirm că MIORITIADA este o carte despre boală. Nu boala fizică, deși și aceea este prezentă, cu mirosul ei de iod și de spital rece, ci boala morală. „Mariana e bolnavă/ îngenunchi la umbra ei/ bat în lume fără slavă/ clopotele pașii mei/ fac minuni și voi mai face/ ea mi-e lună/ ea mi-e soare/” (Cântul XXXVII). Cine e Mariana? Poate fi o femeie iubită, poate fi țara însăși. O țară care zace pe un pat de spital, intubată cu promisiuni deșarte, în timp ce „frații autohtoni unși cu mirodei” îi vând organele la bucată. Autorul ne descrie o lume în care „tot ce-a fost rotund e numai rană”. O lume ciuntită, din care a dispărut sacrul.
Să urmărim modul în care apare figura lui Constantin Brâncoveanu. Un cap decapitat care își caută trupul prin istorie. Ce imagine mai puternică a României de azi am putea găsi? O țară decapitată, condusă de trunchiuri fără minte, de niște șapcalii venetici care nu înțeleg că pământul acesta are memorie. „Clinchete fanariote/ cu trufașele ei grote”. Parcă îi văd pe politicienii noștri, coborând din limuzinele lor blindate, zâmbind tâmp la camere, în timp ce în spatele lor, Curtea Veche se prăbușește.
În fond, Ion NICOLESCU este un moralist deghizat în poet. El ne arată că „nu tratăm teme, noi suntem tratați/ cu noaptea divină din munții Carpați/ cu cea mai nocturnă mare frumoaso/ marea lui Publius Ovidius zis Naso/” (Invocație). Suntem pacienții unei istorii care ne-a pus diagnosticul greșit și ne tratează cu placebo. Suntem cobaii unui experiment eșuat. Și totuși, în mijlocul acestui dezastru, apare iubirea. O iubire disperată, o „economie a mierii” pe care o practicăm instinctiv, ca să nu înnebunim de tot. „Noi suntem nemuritori”, strigă poetul, dar e un strigăt care se frânge, o minciună salvatoare pe care ne-o spunem unii altora înainte de a stinge lumina.
Am citit Cântul XLVIII și m-am cutremurat. „Câteodată mă gândesc la tine Hafiz/ muzele lumii sunt în vacanță/ plouă și plouă cu liricoizi / de faianță/”. Cât de actual! Cât de dureros de adevărat! Literatura noastră de azi e plină de acești liricoizi de faianță, de scriitori sterili care produc texte „corecte”, aliniate la standardele europene, dar lipsite de viață. Nicolescu refuză să fie unul dintre ei. El scrie cu sânge, nu cu cerneală. El scrie cu „sufletul murdar de sânge”.
Și cine ar putea nega că suntem o nație de jucători de cărți trișori? „Mi-am dat un câine de răgaz/ să mă gândesc la moarte/”. Viața ca un joc de poker cu destinul, în care știm că vom pierde, dar continuăm să plușăm. „Zeii pierduți în beznă” ne privesc și râd. Suntem ridicoli în tragedia noastră, pare să ne spună autorul. Suntem niște paiațe care își iau rolul prea în serios, uitând că scena se scufundă.
Dar poate cel mai tulburător aspect al acestei cărți este felul în care tratează moartea. Nu moartea eroică, de pe câmpul de luptă, ci moartea „chimică”, moartea din spital, moartea anonimă. „Alb osuar de stele”. Ne-am pierdut până și dreptul la o moarte demnă. Murim printre tuburi și aparate, înconjurați de indiferență. Unde sunt bocitoarele de altădată? Unde sunt lumânările de ceară curată? Au fost înlocuite de becuri de neon și de formulare tipizate. „Nu mă dau de taxa morții/”, spune poetul, cu un stoicism care amintește de țăranul român de odinioară, cel care își pregătea sicriul din timp și îl ținea în pod.
Ion Nicolescu este și un fachir al metaforei. Metafora sa conferă noblețe limbii române: „pe cumpăna fântânii stau stelele să cadă/ câmpia mea de gânduri se varsă-n infinit/ natura e mai gravă natura e o nadă/ din care muști cu sete când ești nefericit/ ci eu nu-s câine doamne nu mușc din frumusețe/ natura trece leneș pe lângă capu-mi greu/ mi-aduce bucurie mă bate cu tristețe/ aceasta e natura a sufletului meu./” (Cântul XXXIV)
Iată aici, așadar, un poet care refuză să fie modern în sensul ieftin al cuvântului. El este un arheolog al sufletului românesc, care sapă adânc, până dă de os. Și osul e rupt. Scheletul națiunii e fracturat. MIORITIADA este radiografia acestei fracturi. O carte necesară, ca un medicament amar pe care trebuie să-l înghițim ca să ne vindecăm de iluzii. Sau măcar ca să murim lucid.
Cât pe-aci să uit. Am văzut în finalul cărții acea ELEGIE semnată cu litere mici, ionnicolescu. Un gest de o modestie uluitoare, sau poate de o mândrie supremă. Poetul se face mic în fața morții, se dizolvă în propriul text. „fac negoț cu moartea/ ochii mei sunt hoții/ care fură fluturi/ din neantul nopți/”. O ultimă tranzacție, o ultimă mână întinsă spre neant. E o imagine care mă va urmări multă vreme. Un om singur, coborând muntele, cu șapca lui albă și ochelarii negri, dispărând în ceața istoriei, lăsând în urmă doar o dâră de cuvinte sângerânde: „clinchete fanariote cu trufașele ei grote./” Sinteza sonoră a degradării noastre. Ascultați-o bine, stimați cititori. E sunetul lanțurilor cu care ne-am legat singuri: „mă cunoașteți lume/ ăla-s care scrie/ ăla ce-ndulcește/ lemnul de sicrie/ ăla ca deșertul/ și cu arabescu/ suflet de cămilă/ ionnicolescu/”.
MIORITIADA lui Ion NICOLESCU este, fără îndoială că, una dintre acele cărți care rămân. Nu numai pentru că e „frumoasă”, ci și pentru că e adevărată. Pentru că doare. Pentru că ne pune oglinda în față și ne obligă să ne vedem cicatricile. Un poet adevărat, un cronicar al dezastrului nostru cotidian, un Sisif care și-a acceptat bolovanul și a învățat să-l iubească.
N.B. Cine nu înțelege că această carte este un avertisment, nu a înțeles nimic din istoria ultimilor treizeci de ani. Suntem tratați, dar nu vindecați. Și muntele e tot acolo, așteptând să fie coborât, din nou și din nou, până la sfârșitul timpului.
Trebuie să mulțumim, noi, buzoienii, celor care au salvat de la uitare acest volum de versuri: redactorul de carte, Stan BREBENEL, și editorul Constantin MARAFET.

*Ediția princeps – editura Cartea Românească
1975.

Distribuie: