Fărădelegea lui Călin – Count this!
O reclamă a unui post tv de filme, românești în majoritate, a adus vorba despre urmările oralității timpurilor pe care pelicula le evoca, anii 1800. Și căina Rucăreanu, actorul, biata noastră monedă de schimb verbal: româna limbă.
S-o numi socoteală numărarea, cu diversele-i forme de multiplicare sau micșorare, însă, așezată între tipicăriile judicioase juridice, sună a cam ce mi-a reproșat cândva cineva dintre cei ai tagmei de scribi locali, a necuviință. Când mă gândesc la cât material lexical are dicționarul nostru, parcă nu-mi pare rău că-i iau la trei păzește pe redactorii textului Codului de Procedură Civilă, ca și pe ai altor legi, oricum s-ar numi și ar servi drept ghid de bune practici sociale. Să nu existe un sinonim mai prețios, mai acceptabil pentru urechile tuturor, fie ei rândași sau elitiști? Socoteli care sunt în definitiv totalul banilor strânși din vânzarea bunului/bunurilor, bani ce se cuvin creditorului, omului care a dat de la el, sperând că și-i va recupera într-un termen rezonabil, stabilit totuși la nivel de ore, zile, luni sau ani. Bat moneda pe „omul care dă” fiindcă, fără voie, datul evenimentelor, pe cât de mistic pare – să vezi și să nu crezi -, plutește deasupra realității cu un aer arogant de sigur. Se făcu zilele trecute că o „băbuță” septuagenară în cifre identice a fost „predispusă” călcării de organ (exemplu că neînsoțit, se poate transforma imediat în subiect de reținere și imputare, cum M.C. transformase instrumentul meu în vulgarul…, dar popularul printre concetățeni, motiv de injurie) polițienesc. Prilej să rememorez, într-un dialog conjugal, mâna avară cu care am fost ajutat și să dezavuez, indiferent de etnie și alte constrângeri cu care nu se sfiesc să se ocupe, la nevoie, atitudinea contrară, de înfierare a cămătarilor. Am pornit de la un raționament simplu. Nu cămătarul bate la ușa împrumutatului să-i ofere bani în schimbul returnării în plus și a unei dobânzi, ci debitorul. Disperat sau nu, știe exact în ce se bagă. A! Că nu e și statul participant la această „bancă țigănească”, asta e altă problemă. Chiar și cu acte în regulă ciufutul (e un sinonim mai aproape de gustul românului; ce ziceți de mamelegiu, privătar și uzurar ale zarafului nostru?), lui i se impută „activitatea”, iar statului, care se face părtaș la acest troc, care ia și el partea leului din câștig nu-i zice nimeni nici măcar dă-te mai încolo. Art. 811 are totuși alt scop: să vadă ce s-a strâns și să dea la creditori. Într-un singur caz unul dintre ei capătă privilegii. Cel care, deși ulterior devenit parte la împărțirea cașcavalului, cu o urmărire imobiliară și cu rang prioritar, poate cere dreptul la venituri, cele nedistribuite.
Ultimul articol privitor la urmărirea bunurilor, 812, finalizează capitolul cu încetarea urmăririi veniturilor debitorului ori a celui desemnat să le pună la dispoziție executorului. Cele cinci puncte alocate posibilităților: să dorească creditorii încetarea; să fie plătite toate datoriile (întâia, dobânzile, cheltuielile cu judecata și operațiunile de executare); să se depună sumele datorate cum la Art. 721 făcutu-s-a (când eram eu disperat că debitorul are ceva la bibilică și așteaptă să i se scoată bunurile la mezat și abia în ultima clipă să se achite de toate obligațiile, chestia cu afectațiunea specială); adjudecarea silită a imobilului; după cinci ani, timp în care „… creditorul urmăritor nu a fost îndestulat.”. Am mai pus întrebarea „Și justiția a dormit în ăst răstimp?” și n-am găsit un răspuns mulțumitor. O excepție fi-va. Treacă cinci ani. Nu imobilul, nu bunul reprezintă ținta, ci veniturile uzufructului lor.
