Literadura nr. 39 (9)

Juan PORTILLO

(Madrid, 1976) actor și poet.
Este Licențiat în Artă Dramatică și a jucat în numeroase piese de teatru, filme și seriale. De asemenea, este un maestru în scrimă și vers clasic, improvizând cu ușurință sonete de o înaltă calitate. A publicat două cărți La Cofradía de la palabra și Entre la espada y la flor. Activează în gruparea internațională ”Cofradía de la palabra”.
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan

Pânza de păianjen

Când pânza de păianjen
care îți iese din gură
va străbate toate ungherele
va trece de toate colțurile,
va intra pe fiecare fereastră întredeschisă
se va așeza
în vreuna din odăile
caselor
tuturor celor ce se desfată
de lipiciosul sens al cuvintelor,
toate muștele vor fi captive,
sperând să fie îmbibate
de veninul metaforelor,
de trepidantul ritm al versurilor
și de numeroasele înțelesuri
ale strofelor care-l îmbracă.

Oare o fi vrut?

Oare spuma o fi vrut
să se transforme în spumă
pe când era doar sarea de sub ape?
Oare picătura o fi vrut
să fie o picătură a ploii
pe când era doar un nor al cerurilor?
Oare noaptea o fi vrut
pe când era doar zi
să fie luminată de stele?
Natura e cea care poruncește.
Sau o fi vrut sămânța,
fiind doar sămânță,
să se transforme în copac secular?
Sau o fi vrut, oare o fi vrut
să se transforme în embrion, fiind doar embrion,
rodul pântecelui mamei?
Natura e cea care poruncește.
De aceea niciodată nu mă gândesc
dacă eu voi vrut sau nu voi fi vrut.
Las natura să mă poarte.
La ce să mă gândesc
dacă oare sufletul o fi vrut
înainte de a fi complet,
înainte de a fi un suflet,
să vii în vizită și să rămâi.

Casa mea

Acum mi-au pus schele la casă.
Vor repara fațada
ca să fie mai frumoasă.
Dar pe dinăuntru are niște fisuri.
Asociația de proprietari nu se ocupă
de repararea caselor pe dinăuntru.
Uneori casa mea îmi amintește de mine însumi.
Fațadă impecabilă…
dar cu multe fisuri pe dinăuntru.

M-am schimbat

Tocmai mi-am făcut ochii bucăți ca să nu văd pe nimeni
și mi-am sfâșiat limba ca să nu mai vorbesc.
Și mi-am tăiat mâinile ca să nu mai ating pielea.
Și mi-am smuls dinții ca să nu mai mușc din pâine.
Și mi-am sfărâmat picioarele ca să nu mai umblu după altele.
Tocmai mi-am jumulit aripile ca să nu mai zbor niciodată.
Și acum, aici, fără aripile mele, fără dinții mei și fără limba mea,
fără picioarele mele, fără mâini, fără ochi…
Așa-i că nu-ți mai plac cum îți plăceam înainte?

Ioan Vintilă FINTIȘ

Nimeni nu știe a cui vedenie este

Cuvintele sunt vedenia cuvintelor
Păsările sunt vedenia zborului
Iar apa vedenia malurilor

Merg pe un drum care este vedenia câmpiei

În vedenia a unei dimineți
M-am regăsit într-o carte
Care plutea deasupra
Tinereții mele uitate
Pe un violoncel

Iar la violoncel chiar Domnul cânta

Aerul parcă era un inel pasăre

Ședeam tăcut și înțelept lângă o poartă
Nu știam unde ajungi dacă ai trece
Prin poarta aceea

Nu mai era absolut nimic în jurul meu
Nu mai știam ce fragment de timp
Mă locuiește

Gândiți-vă la morții noștri
Secunde părăsite pe un mal nevăzut

Nici Domnul nu mai este pe acolo
Așa cum a fost de la început

Vocabularul pustiului

Erau ape colo niște păsări coline și le pictam pe ele
Trupul meu se mira baletând cu un nor în brațe
Sub pământ sau deasupra unde nu mai era nimeni
Doar un plîns al nu știu cui se auzea
Nu se știe de unde

Și mă miram pentru că nenăscut fiind
Pictam chiar pe lumină un cântec abstract
Și nici un instrument nu-l putea pricepe
Pentru că și acesta era cu mult mai abstract
Decât aripile instrumentiste ale îngerilor

Dumitru Ion DINCĂ

Passionaria –
80 de ani și zeci de cărți

Constat că, draga de ea, Passionaria, a rămas și la 80 de ani trecuți cu câteva zile, un om cu simțul umorului, al echilibrului și bunului simț, capabilă să stârnească hohote de râs, să capteze auditoriul. Prozeliții sunt de regulă cei ce nu mai pot face distincție între performanță și mediocritate, limitându-se la a aplauda cu frenezie regii maidanelor. Ori, în cazul poetei pe care o aniversăm, Passionaria Stoicescu, s-a dovedit, încă de la debut, o poetă expansivă, vulcanică (viforoasă), după cum se definea într-un autograf dat cronicarului pe volumul „Zăpezile de jertfă”, apărut în 1974. Se înscria pe linia liricii feminine, cum ar fi cea practicată de Maria Banuș, Nina Casian și chiar Ana Blandiana. Bucuria comunicării se transformă într-o adevărată cascadă de imagini, atât de plastice, încât încerci senzația unui dialog al autoarei purtat doar cu tine, cititorul.
Passionaria, chiar în ipostaza care este, te poate atrage într-o cruciadă a cunoașterii, dincolo de imaterialitatea sunetului. Multe versuri se rețin și din „Reverberata”, dar și din „Fără pierdere, ca o iubire”. Din „Reverberata” cronicarului i-au rămas acum în memorie câteva poeme, iar versul seducător prin accesibilitatea aparentă, „bineînțeles, intrarea să fie separată” m-a cufundat în acea baie de poezie pe care autoarea o invocă deseori. Cartea de poezie „Apa Sâmbetei” e ca un hohot ale deznădejdii. Risipitoare cu farmec, după cum o definea Alex Ștefănescu, în cartea de față Passionaria elaborează mai mult, construiește discursul liric pe patru coordonate ale cunoașterii. De altfel, și capitolele în care grupează poemele sunt digestive în această direcție. „Deasupra”, „Dedesubt”, „Crucea Sudului” și „Portretele Aurei”. Este vorba de un drum sinuos al creatorului care traversează etapele majore spre opera ideală, acea himeră permanentă de care vorbea în ultima ei carte o altă buzoiancă. Am numit-o pe Mariana Ionescu autoarea incitantei cărți-„Nostalgia himerei”.
„Deasupra” pentru poet nu poate fi decât iluzia înaltului, a spațiului în care liber de orice constrângeri creatorul poate percepe realitatea în toată dinamica ei, mai ales a elementelor care recompun o lume aflată în cădere liberă. În
„Autobiografie la zi” Passionaria e necruțătoare în primul rând cu sine. Universul devine asfixiat de mizeriile lucrării semenilor. „Cânt doar în somn/sub formă de mici strigăte…/Nici vorbă de ecou-/ei nu sunt muntele/Nimic nu se întoarce/să-mi răspundă, să mă bucure…/Totul se afundă/în trupurile lor de cârpă/în urechile lor de cârpă/în sufletele lor de cârpă…/De atunci muntele/s-a mutat în vis…/Stau pe un mal/la picioare îmi curge apa sâmbetei/cu valul/sub formă de mici strigăte-/Cânt doar în somn”.
Și, totuși, are puterea de a comunica. Passionaria găsește suficiente resurse pentru a depăși straturile impure, revenind poetul care-și duce crucea precum un Sisif modern. „Această rană cântătoare/ nu poate prinde coajă-/toate cangrenele verbului/stau de strajă./Ar trebui să tac, ar trebui să/refuze să scrie/ ideograma animalului muribund/cu numele poezie/Sisif, fratele meu geamăn/blagoslovește suișul abrupt/ce dor mi-e, /ce dor mi-e de mama,/patria mea de -nceput!” (Poemul V-Despre prospețimea mâhnirii). Iată o declarație legământ aș putea spune. O adevărată Ars poetica. Iar subtitlul (Despre prospețimea mâhnirii) e definitoriu pentru lumea pe care o sondează cu luciditate Passionaria. Mama reprezintă pentru poetă mai mult decât ființa încătușată în lacrimile fiicei, cât „patria mea de-nceput”. Superb vers, revoltător prin simplitate și încărcătură emoțională.
Passionaria e o virtuoasă mântuitoare de instrumente, iar lirismul pur nu poate evita, la fel ca toți marii poeți, pecinginile cotidiene, spațiile larvare, morbide care au totuși strălucirea lor. „Pe un fond invariabil albastru/ o femeie fără picioare/cu o broșă prinsă direct în carne/etalându-și granatele/deasupra sânului stâng,/fără să distingă dacă sclipesc pietrele moarte sau/broboanele sângelui ei viu,/ține într-o mână o umbrelă gri,/iar în cealaltă o cutie roșie/ din care sunetele mov/demonstrează că se pot picta/în glasul mărunt al muzicuței…/În depărtare se conturează/două siluete în mers;/un bărbat alb și un câine negru,/iar trupul femeii cu dezmembrat/plutește deasupra lor”. Variațiuni pe aceeași teamă? Mai degrabă un joc lingvistic subtil în care ingeniozitatea devine ludică, iertătoare. Poeta își alege temele, apoi se folosește de ele, schimbându-și forma și nuanțele, în timp ce sensul profund rămâne același, ca la toți poeții adevărați.
Marele Premiu și Trofeul „Vasile Voiculescu” nu face altceva decât să încununeze efortul, truda pe cuvânt al unui scriitor, eseist, prozator, traducător conștient că arta înnobilează viața noastră, a tuturor.