Literadura nr. 39 (8)

Premiile revistei Literadura
Ediția a VII-a, 2026

Colectivul de redacție al revistei Literadura anunță organizarea ediției a VII-a
a concursului Premiile revistei Literadura
Se vor trimite volume pentru cele două secțiuni:
1. Premiul „Marin Ifrim” pentru
volum publicat de debut, în valoare de 600 de lei.
2. Premiul „Ion Caraion” pentru volum
publicat, în valoare de 600 de lei.
Precizări:
-Vor intra în concurs volume publicate începând cu 1 ianuarie 2026.
-Volumele se vor trimite pe adresa de email: revistaliteradura@gmail.com până la data de
31 Octombrie 2026 și vor fi decernate într-una din ultimele trei zile ale lunii Noiembrie 2026, ce va fi anunțată din timp;
-Pentru fair play acceptăm volume tipărite în lunile noiembrie și decembrie, ale anului precedent, dacă se face dovada publicării lor în perioada menționată.
-Volumele se trimit în format .pdf.; Trebuie să aibă numele editurii și ISBN
Se vor trimite doar volume de poezie. Se va specifica dacă volumul este tipărit în regie proprie.
– Nu este un concurs de manuscrise.
Se va trimite și un exemplar tipărit pe adresa revistei: Strada Ecaterina Teodoroiu nr 11, loc. Buzău, jud. Buzău, cod 120145;
Cei premiați trebuie să fie prezenți la premiere.

Andrei UNGUREANU

Din țară mizdresc jivine

Tulburarea din primele luni se subțiase și se spărsese la cusături, dar nu atât cât să uiți rușinea de a umbla zdrențe. De „domnul învățător Victor de la oraș„ nu se mai știa decât, vag, că e gata-gata să dea drumul la prima cooperativă din județ, undeva pe altă vale, pe Copăcioasa, mult mai jos, mai jos chiar de Pitești, unde se termină ultimul muscel și începe câmpia lungă, lată și fără margine, încât numai marea cea mare izbutește să o înghită. Peste Zbilță și peste vale pluteau rotocoale de pâclă unsuroase. Nori de noapte se zăreau, chiori și puhavi, înspre miază-zi. Cerul avea o culoare incertă, murdară, ca o odaie spoită cu praf. Nici oamenii nu se arătau mai veseli. Erau vreo 3-4 bărbați subțiri, topiți ca de boală, nerași și plini de praf, câteva femei zbârcite și uscate, ciolănoase și urâțite de supărări, și o liotă de copii, din care cei mai mari să fi avut 10 – 12 ani, palizi și obosiți de parcă trăseseră toată ziua la sapă. Bărbații beau la tutun, așezați pe o băncuță scundă de lemn, în timp ce femeile își făceau de lucru cu andrelele. Iarba de pe răzor era uscată, drumul plin de crăpături. Secetă. Din când în când se ivea glas de vânt subțire, tulburând praful și ridicând rotocoale de țărână coaptă peste oameni și peste copaci. Nimeni nu le dădea vreo atenție. Printre crăcile răsfirate ale unor salcâmi curgeau, alene, șuvoaie de aer greu, silind copacii bolnavi să se miște cu mare chin, împotriva voii lor. Nu se auzeau nici muște, nici câini, nici altă gură de animal, doar țârâituri stinse de greieri.
— Ați băgat de seamă că nici tăuni nu sunt anul ăsta ? I-a omorât seceta.
— Păi dacă n-au apă? Unde să se prășească? Că toate gângăniile astea în apă se prășesc. N-au nici ce să mănânce, că vite nu mai sunt. Greierii, măcar, stau în crăpăturile pământului și mănâncă humă. Altfel n-am fi avut anul ăsta nici greieri.
Bărbatul cu fața smeadă care vorbise se opri, își adună o flegmă în gât și slobozi un scuipat gălbicios.
— Nici tutun nu mai este. Fumez așa, niște buruieni, de dorul tutunului.
— Și e bun?
— Nu e, mă, bun. Pute și te ustură pe gât.
Câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic. Apoi o femeie zise, fără să ridice ochii din andrele:
— Te-a bătut soarele în cap, Factorule, și ți-ai topit creierii. Nu e destul că ne arde toată ziua văpaia, mai arzi și tu la pipă. O să mori de arșiță și de dorul răcorii.
Factorul nu spuse nimic. Îi ardea buza după câteva fire de tutun.
— Grele vremuri ne-au apucat, oftă o femeie. Eu zic că de colectivă n-o să scăpăm. Până acuma am mai păcălit-o, am mai tărăgănat-o, dar de-acuma o să se isprăvească.
Celelalte muieri tăcură, semn că sunt în asentimentul vorbitoarei.
— Ia zi, bre, cum e acuma? Mai rău sau mai bine decât ai apucat matale ?
Cel ce puse întrebarea era același Factor. Întrebase jumătate respectuos, jumătate în batjocură, că nu știai niciodată dacă vorbește serios sau are de gând să își facă comedia. I se adresase unui bătrân care până atunci șezuse în tăcere pe un rotocol de buștean, privind în zare fără să bage de seamă la cele vorbite. Moșul, Licsandru, nu fusese niciodată tânăr. Toți cei prezenți îl cunoșteau de când veniseră pe lume, cu 30-50 de ani în urmă, dar încă de pe-atunci îl apucaseră în etate. Nu mergea atât de aplecat și avea mai multă zvâcnire în glas, dar afară de astea era la fel ca acum. Din leatul lui Licsandru nu mai trăia nimeni, toți se duseseră în pământ. Licsandru umbla pe jos, de colo colo, prin sat, fără țintă și fără ocupație. Avea o palmă de pământ în Roghină dar n-o mai putea munci.
Se ducea să vadă cum se întinde volbura pe fostele brazde. Anul ăsta nici volbură nu crescuse. Bătrânul păru bucuros de invitație. Mai mult decât orice, oamenii în etate duc lipsă de atenție și de ascultare.
— Secetă ca asta, ba mai rău ca asta, a mai fost la noi. Mânca lumea rădăcină de papură uscată, măcinată și făcută turtă, cu lăcuste fripte. Se făcuse o crăpătură așa mare de cădeau căruțele în ea, cu
oameni cu tot, ba se întinsese groapa de începuse să înghită casele oamenilor. Așa de rău a fost.
Așa de rău se uscase valea de nu mai aveau oamenii nici lacrimi să plângă. Stăteau cu capetele plecate în jos și nici nu îndrăzneau să se uite la soarele, așa de tare îl urau.
— De mult a fost asta?
— Eu știu? De mult, da. Dumnezeu, drăguțul, mai știe.
— Și cum au răzbit? întrebă Pușa. Femeile erau, în seara aia, mai dornice de vorbă.
— Pe vremea aia umblau Dumnezeu cu sfântul Petre pe lume, sub chip de muritori de rând. Și au înnemerit și pe la noi, să vadă ce zice lumea, cârtește oare au cere ajutor lui Dumnezeu? Au intrat la o creștină, Azra, că pe vremea aia nu era popă în sat să boteze oamenii și lumea avea alte nume. Și femeia i-a primit și le-a zis că n-are mâncare, dar le dă ce mănâncă și ei. Și ce mânca? Scoarță de copac răzuită și făcută ghiveci, aia mânca. Dumnezeu cu sfântul Petru i-au mulțumit, au zis că nu vor să ia din mâncare copiilor. Și au văzut că Azra și copiii ei au luat din fiertură, au dumicat la scoarță și chiar au înghițit. Erau copiii slabi ca niște ogari și cu burțile umflate de zici că stăteau să nască. Lui Hristos i s-a făcut milă de oameni și că, din ce nu aveau, au dat să împartă cu ei, și i-a întrebat cu ce poate să îi ajute. Femeia, Azra, i-a zis că ce dorește ea el nu poate face, numai Dumnezeu poate, dar Dumnezeu și-a întors fața de la ei și nu îi mai aude. Hristos a zis că atâta lucru poate face și el, să asculte plângerea femeii. Și femeia i-a zis că vrea ploaie, să se topească seceta. Înainte căldura își afla sfârșitul ei, apele curgeau în făgașele ce le fuseseră rânduite, de se adăpau fiarele pădurii, răsărea iarbă dobitoacelor și din rodul pământului se hrănea toată făptura. Și Soarele își cunoștea apusul său, oamenii mergeau să dea somn ochilor, Luna venea la vreme rânduită să lumineze pământul, apoi fiarele pădurii se trăgeau iarăși la culcușurile lor, oamenii ieșeau să semene și să-și facă lucrarea până seara. Acum Soarele nu mai avea zăgaz, apele fugiseră din matca lor, fiarele ieșeau ziua în amiaza mare să prade și să rupă, iar oamenii, uscați pe ciolane, nu mai ieșeau din case de frica arșiței. Vreau, a zis Azra, să fie ca înainte, cum este rânduită legea firii, să plouă, să dea colțul ierbii, să mâncăm măcar iarbă crudă, ca vitele, până ce vom putea să mâncăm din nou legume fierte și zamă lungă să ne-ajungă.
Hristos a ascultat-o și a învățat-o cum să facă. Soarele, zice, vă vede și vă cunoaște. Vă aude cât plângeți și cât jeluiți. Voi îl blestemați și îl urâți, de asta și el vă urăște pe voi și vă asuprește. Adunați-vă toți din sat, care cu ce mai are prin bătătură, și faceți ospăț mare. Fierbeți lemne, fierbeți bolovani, frigeți rădăcini de papură și mestecați humă. Soarele nu știe și nu mănâncă mâncare omenească. Ce aveți voi lui nu-i trebuie. Și să fie voie bună, cântați din gură, bateți din palme, tragă din arcuș de alăută bărbații voștri. Când e totul gata, puneți masă mare, ca de sfintele Paști, și chemați Soarele la masă. Soarele vă vede și vă aude. Să fiți îmbrăcați cu straiele cele mai frumoase și în ziua aia nimeni să nu lipsească, nimeni să nu fie la câmp sau la somn. Și Soarele o să vină și o să se îmbune.
Și așa a fost. De cum s-au pus oamenii la masă și au turnat zeama, de cum au început să se adune norii și să nu se mai vadă Soarele. Cât au stat oamenii la masă și au băut o cofă de apă, că altceva nu era, a început să dea o bură de ploaie. Când oamenii, de voie, de nevoie, au băgat lingurile în străchini și au înghițit fiertura, s-au dezlegat cerurile și a dat ploaie multă și bună. În timp ce mâncau, au băgat de seamă că pietrele se făcuseră carne și jirul porcilor legume. Au mâncat toți și s-au ospătat și s-au închinat Soarelui și lui Dumnezeu și a scăpat valea noastră de pieire.
— Să vină și acuma, să scăpăm de uscăciune, oftă Ilie Bufneru, pe care oamenii îl recunoscură nu după chip, căci fețele nu se mai deosebeau, ci după glas. Toată ziua am cărat la apă cu hârdăul, să ud holda, și mi-e că tot degeaba.
— Să vină, primi Licsandru, dar mai găsește pe cineva să-I deschiză? Cine știe dacă nu va fi venit deja? Sunt atâtea ciopoare de amărâți care au venit după căpătat, în urma frontului. Cine le-a primit?
— Hai, bre, nea Licsandre, că altceva te întrebasem noi, îl întrerupse Factorul.
Bătrânul păru că își ia seama și se întoarce pe pământ.
— Ce să zic, dacă o să vie colectiva și la noi? Păi n-a venit deja? Dacă n-a scăpat ei alții mai mari și-o scăpăm noi? Nu scăpăm, asta e știută. Ziceți voi că vremurile sunt rele ? Așa e, nu sunt în contră, dar spuneți-mi când au fost vremurile la noi bune ? Credeți că ăia dinainte, moșii și strămoșii noștri, au dus-o mai bine? Încă acuma încă e bine, dar o să vie vremea și acum este când o să meargă lumea la cimitir și să-i plângă pe morți, că sunt în pământ și sunt scăpați, și o să se roage să iasă ei, morții adică, din pământ, și să se bage viii în locul lor. Nu râdeți, că așa o să fie. Scrie la cartea sfântă.

Distribuie: