Literadura nr. 39 (6)

Florentina Loredana DALIAN

Ploaie de ianuarie

Uneori, atunci când mă despart, plouă,
Ploaia face despărțirile mai grele,
Dar picăturile ei ascund lacrimi ce nu vor să fie văzute.
Alteori, atunci când mă despart, bate vântul,
E bine să bată, învârte eolienele, precum odinioară morile.
Ai zice că vântul alungă tristețea, dar nu,
O face și mai adâncă.
Rareori când mă despart
Plouă și bate vântul totodată.
Azi, lacrimile au curs între bornele kilometrice
Precum apele umflate dând peste maluri.
Azi a fost ploaie de ianuarie.
Și lacrimi ascunse vestind despărțirea

Valentin TUFAN

Painted skies

Acolo unde cerurile pictate blamează artistul
se vede capătul lumii prin cămașa primenită de soare,
acolo unde doarme cosmosul sub carnea de ierburi
a Lui Dumnezeu

Acolo unde pietrele cultivă suflete de temelie
ce-au absorbit toate cuvintele
și le-au încastrat drept înțelepciune pentru urmași –
creier orânduit de Dumnezeu spre cugetare

Unde lumina dospește din sâmburi,
Acolo radiază atomul și dogma unui singur început
spre înlănțuirea mai multor sfârșituri

Suflete grupate în ciorchine își caută energia
ca de la o sferă la alta, își sorb căldura una alteia
și condensează râuri de viață ca o Antarctică de energii
redate în tangaj.

Alexandra-Iulia ZECHERU

Nimeni nu va observa

Nimeni nu va observa. Nimeni nu va observa de câte ori ai clipit. Nimeni nu va observa că privirea ți-a zăbovit mai mult asupra unui obiect. Nimeni nu va băga de seamă ritmul respirației tale, ochii tăi mijiți la concentrare, buzele care se usucă de nesărutat sau de prea mult sărutat. Nimeni nu va ști cum transpirația îți umple palmele decât atunci când va da mâna cu tine. Nimeni nu va afla că mănânci ciocolata ca un copil de cinci ani care rămâne mereu murdar la gură. Nimeni nu se gândește că, într-o lume în care s-a inventat expresia „a trage pe dreapta”, tu adormi numai pe partea stângă.
Nimeni nu bănuiește că în spatele buclelor tale perfecte stau șuvițele torturate de bigudiuri. Nimeni nu știe că te culci și te trezești cu același gând.
Nimeni nu știe cât mă gândesc la un cuvânt înainte de a-l scrie. Un cuvânt care de atâtea ori trece neobservat de mintea cititorului. Pentru mine, așa cum spunea Marin Sorescu, „fiecare literă e o mărturisire”. Se zice că, dacă vrei să cunoști un cântăreț, trebuie să-i asculți melodiile. Pentru a înțelege viața unui actor – să-i urmărești jocul scenic, pentru a pătrunde în viziunea unui pictor – să-i analizezi tablourile.
Cred că, dacă cineva ar vrea să mă cunoască, ar fi de prisos să-i vorbesc. N-ar înțelege decât lucruri generale, facile, pe care ochiul minții le percepe și de la distanțe mari. Lucruri pe care oricine le-ar observa. Oricât de mult aș exersa mânuirea cuvântului spus, mi se pare că tot cuvântul scris rămâne cel mai expresiv. La cuvântul scris poți reveni. Vreau ca cineva să mă cunoască. Dar, ca să mă cunoască, trebuie să-mi citească ideile ce se zbat sub țeasta capului, cuvintele ce se învălmășesc pe hârtie.
Trebuie să mă citească și să nu sară peste rânduri. Oricât de grea ar fi fraza, oricât de mărunte ar fi literele, nu trebuie să mă citească printre rânduri. Dacă e miop, îl las să se apropie.
Ba chiar aș prefera miopii. Miopul nu vede la distanță. Dacă vede, vede în ceață, dublat, blurat, numai clar nu. Dacă îi iei ochelarii și îl pui să-mi citească literele înghesuite și diforme de la distanță, nu va înțelege nimic. Fără ochelari, nu va vedea lucrurile evidente pe care toți le observă. Dar știu că, dacă se uită de-aproape, va observa tot ce aceia cu ochi de vultur nu observă. De-aproape, miopul va observa, fără ochelari, fiecare virgulă îngroșată, fiecare literă rotunjită, fiecare cuvânt înclinat, tăiat, mânjit sau risipit. Fiecare i căruia am uitat să-i pun punctul, fiecare o care seamănă cu a. Va observa literele care stau lipite, literele care se îmbrățișează, literele care se distanțează, literele care se despart de-a dreptul, pentru că intervine cratima, literele care se îndoaie, care se apleacă, care se apucă de mâini și dansează pe muzica cernelii. Va asculta ritmul cernelii, ritmul respirației literelor și, ascultându-le, va uita să mai respire. Literele care se strâng, se frâng, suspină, freamătă, se izbesc, se caută și nu se găsesc. Miopul nu numai că le va observa, ci le va și surprinde în neîntrerupta lor căutare și îi va părea rău că nu se găsesc. Îi va părea rău că nu mă găsește. Asemenea literelor, el mă va căuta necontenit, va căuta să mă înțeleagă, să deslușească ce se află în pauzele dintre cuvinte. Nu va trata de la început punctul ca pe un punct. Un punct, dacă îmi aparține, poate fi un semn al exclamării convertit sau să protejeze o întrebare. Nu mereu, dar poate fi.
Unde ești tu, omule, care aștept să mă cauți?

Carmen Tania GRIGORE

Altă lume, alt destin

trec prin cercul de foc
al îndoielii
martoră-mi este
oglinda învelită în fum
inima pulsează heavy-metal
așteaptă un armistițiu între
corp și minte
o dragoste căzută din senin
un sentiment scăpat din vedere
plin de neastâmpăr copilăresc

poate că e un dat
fără de care
viața ar dura cât ai clipi

poate că aparțin
unei liste de așteptare
din altă lume
din alt destin

Paradigmă

uneori
mă străbate o ființă
fără de umbră
și fără de înțeles
simt cum își ascute
de oasele mele
tăișul unei arme albe
răvășind echilibrul
din starea de nud

se scurge apoi prin gânduri
ca o ceață cu
trenă ploioasă
cu insomnii după ea
se scurge
pe trepte de sânge
lăsându-și plânsul mărunt

Poem retrospectiv

A mai trecut un an în zbor
Am strâns mult sens revelator
Cu soarele încrustat în pleoape
Am străbătut singurătatea în etape

În primăvară am ales să fiu
O adiere dintr-un cromatic pliu
Fără niciun strop de regret
Asortată vieții intuitiv și discret

Cu ploi de vară am potolit ades
Rumoarea celor care nu m-au înțeles
Însuflețită de un impuls estival
Am separat esența dintr-un tumult banal

În toamnă m-am lăsat purtată de vânt
Păstrându-mi picioarele în zodia mea de pământ
Cu ochii minții am văzut dincolo de ceață
Cum adevărul își picură curcubeul pe față

Apoi ninsoarea cu trena ei divină
M-a primenit cu straturi de lumină
Și iată, trec în noul an reînnoită
Cu soarele în gene, de-a dreptul fericită.

Soli(ci)tudine

te-am rugat mereu
să mă privești în ochi
chiar și atunci când
războinice ninsori
asmut lighioanele din mine

mai ales atunci
se iscă o stare de panică
de parcă
secundele sunt hăituite
mânate haotic
într-un decor
fără margini
fără delimitările
însingurării