Literadura nr. 39 (1)

Teo CABEL

Noduri și alte semne…

Nodul gordian este o legendă. Țăranul Gordius, ajuns rege în Frigia, și-a legat carul într-un templu printr-un nod ingenios. Un oracol a prezis că cine va desface nodul va fi stăpânul Asiei. Alexandru Macedon, pus în fața faptului, cum a rezolvat problema? Cu sabia! Devenită o metaforă această sintagmă, nu văd unde este curajul menționat. Da, modalitatea de rezolvare a fost inedită. Nu a făcut-o oricine. Deci, este tot un fel de a face de capul lui, a celui puternic. Nodul gordian nu infirmă capacitatea militară, de conducător a lui Alexandru. Dar semnalează o realitate.
Libertatea umană versus puterea. La nivel mondial sunt mai multe noduri gordiene. Peste tot vor fi rezolvate cu sabia? Aspectul de suprafață este libertatea umană. Nu oare ciocnirea dintre culturi? Civilizația actuală se bazează pe sharing. Schimb de informații, de cultură, economic. Ceea ce mai ieri părea stabil din punct de vedere al conceptului politic, al dreptului internațional, relațiile între țări, azi este tăiat ca un nod gordian de mai marii lumii după bunul plac. Se schimbă regula jocului în mers. Omenirea are nevoie de aceste cutremure existențiale? Poate, da. Depinde cine intervine în ajutor, cu ce scop.
Orwell, Ferma Animalelor, Kafka, Procesul, Umberto Eco, Pendulul lui Foucault rămân referințe contextuale, nodul gordian a fost tăiat cu puterea cuvântului. Literatura produce cutremurele ei existențiale, generează emulații diferite în medii diferite. Războiul are dramele lui, care pot derapa în tragedii umane de la un cuvânt
la altul, de la Adio Arme a lui Hemingway la Medicii blestemați, Christian Bernadac.
Suntem implicați, direct sau indirect în traumele generate de vremurile pe care le trăim, în locurile unde ne-am născut pe planeta aceasta. Scriitorul ucrainean care a prins vremurile dinainte de războiul de acum și cele din vremea operațiunilor speciale ale lui Putin, cunoaște dramatic sensul iubirii, al liniștii, al bucuriei.
Scriitorul din Iran nu putea să scrie ceva contra fundamentalismului Islamic. Scriitorul din Coreea de Nord nu are libertatea de a publica ce dorește, cel din Coreea de Sud își permite abordarea fără frontiere a literaturii.
Pe 3 martie a fost Ziua Mondială a Scriitorului. Mi-am privit biblioteca și mă gândeam: cărțile stau unele lângă altele, nici urmă de orgolii auctoriale.
La mulți ani, scriitorilor din toate colțurile lumii! Adevărații tăietori de noduri gordiene.

Ana Maria NEGRILĂ

Constantin Brâncuși la Craiova și București: Coordonate ale formării artistice timpurii

Pentru a-l înțelege pe Constantin Brâncuși este nevoie și de o aplecare asupra etapei sale de formare din România, o perioadă marcată de trecerea de la ucenicia artizanală la rigoarea academică. Cercetările de arhivă și de teren efectuate de Barbu Brezianu începând cu anii 1950 au risipit aura mitică de „ciobănaș din Carpați” care îi fusese atribuită artistului în Occident, oferind coordonate biografice autentice. Astfel, Constantin Brâncuși și-a construit viziunea artistică pe un fundament solid dobândit în România, iar perioada formativă, desfășurată la Craiova și București, nu a fost doar o etapă de acumulare, ci momentul cristalizării unei duble competențe, rigoarea meșteșugarului și rafinamentul artistic.
Constantin Brâncuși, născut la 19 februarie 1876 în satul Hobița, județul Gorj, a descris viața sa ca pe o „succesiune de evenimente minunate”. Crescut într-o familie numeroasă de țărani, a fost apropiat mai ales de mama și sora sa, a căror afecțiune îi îndulcea existența plină de dificultăți. Încă din copilărie, mediul natural al satului, pădurile, apele și turmele, i-a stimulat imaginația, în timp ce rigorile sociale i-au format caracterul. Brâncuși nu a beneficiat de o educație școlară elementară și, încă de la șapte ani, a început să muncească, mai întâi îngrijind vitele părinților. Această experiență dură i-a oferit o cunoaștere profundă a naturii, a plantelor, a mișcării stelelor și a schimbărilor vremii, învățând să interpreteze sunetele pădurii și să aprecieze animalele și formele pietrelor sculptate de ape.
Încă din copilărie, a părăsit casa părintească pentru a-și căuta norocul la Târgu-Jiu (1) unde a găsit de lucru la un vopsitor la care spăla bazinele și făcea tot felul de alte treburi. Doi ani mai târziu, a plecat la Slatina, unde a lucrat la un negustor, apoi s-a mutat la Craiova, unde a lucrat la hanul lui Ion Zamfirescu de pe strada Maica Domnului (2).
Momentul de cotitură l-a constituit însă un pariu inedit, construcția unei viori funcționale dintr-o lădiță de portocale. Acest gest de ingeniozitate tehnică a atras atenția unui binefăcător local, care l-a susținut să se înscrie la Școala de Arte și Meserii din Craiova (1894)
„Într-o zi, cineva l-a provocat să construiască o vioară și s-au făcut pariuri pe acest proiect. A luat o ladă de portocale din lemn, a tăiat-o în fâșii subțiri și flexibile, le-a supus unui proces lung de fierbere pentru a obține curbura necesară unei viori, a procurat corzi și rășină și în scurt timp și-a finalizat lucrarea. Un lăutar țigan a fost chemat să o cânte, și spre surprinderea tuturor, a fermecat publicul prin puritatea sunetelor emise de instrumentul tânărului geniu.” (2)
Prima etapă relevantă s-a desfășurat la Școala de Arte și Meserii din Craiova, unde Brâncuși a studiat între 1894 și 1898. Această perioadă a fost una de inițiere, iar documentele școlare (certificate și foi matricole) confirmă aplecarea lui spre studiu. Aici sculptorul a intrat în contact direct cu lemnul și cu tehnicile tradiționale, dezvoltând acea „integritate a creației” tipică meșteșugarului tradițional, pentru care lucrul bine făcut era singura cale de a atinge frumosul (3). La Craiova, Brâncuși și-a format „mâna”, deprinzând tehnici tradiționale și un respect profund pentru material, elemente ce vor deveni pilonii metodei sale de mai târziu, taille directe (cioplirea directă).
În 1898, Brâncuși ajunge la București și se înscrie la Școala Națională de Arte Frumoase. Pentru a obține bursa necesară continuării studiilor, realizează în primele săptămâni bustul lui Vitellius (o copie după un mulaj antic). Lucrarea, de o maturitate surprinzătoare pentru un începător, i-a adus o mențiune onorifică și a convins comisia de talentul său precoce. La București, evoluția sa a fost marcată de profesori iluștri, precum sculptorul Ion Georgescu (pentru scurt timp) și, ulterior, Wladimir C. Hegel, un pedagog care i-a influențat percepția asupra formei clasice. Cea mai importantă realizare a acestei perioade rămâne „Ecorșeul” (Jupuitul), finalizat în 1902 sub îndrumarea profesorului de anatomie Dimitrie Gerota. Lucrarea, bazată pe studiul statuii Hermes de la Capitoliu, nu a fost un simplu exercițiu școlar, precizia sa anatomică fiind atât de ridicată, încât a fost premiată cu o medalie de bronz și utilizată decenii la rând ca material didactic în școlile de medicină și artă. Ecorșeul a fost expus public la Ateneul Român în 1903, marcând o primă recunoaștere a artistului (4).
Tot acestei perioade îi aparține și bustul generalului medic Carol Davila (comandat de Spitalul Militar, la inițiativa lui Gerota), singurul monument public al lui Brâncuși care se află astăzi în București. De asemenea, caietul de schițe (Caietul Ion Croitoru), descoperit de Brezianu, cu studii de nud, portrete și peisaje urbane din anii 1901-1902, oferă o perspectivă interesantă asupra procesului său de învățare.
Recollections of Brancusi: A Great Man (5) completează această imagine prin prisma personalității sale de „Om Mare”. Cariera lui Constantin Brâncuși ilustrează clar gradul de integrare culturală a României în Europa în secolele XIX și începutul secolului XX. Cultura română nu era deloc deconectată de experiența europeană, ci participa activ la schimburile creative, iar la începutul secolului XX, era obișnuit ca artiștii și cercetătorii români să călătorească și să studieze în marile capitale și universități europene. Nu numai Brânciși, ci și alte personalități precum Mircea Eliade, George Enescu, Tristan Tzara sau Eugen Ionescu reprezintă exemple elocvente ale marilor oameni ai României, care nu doar recepționau cultura europeană, ci o și influențau și o îmbogățeau prin contribuții originale.
Prin urmare, experiențele de la Craiova și București nu au fost simple etape școlare, ci fundamentele pe care s-a sprijinit modernismul lui Brâncuși. Această dublă formare, artizanală și academică, explică de ce, pentru Brâncuși, lumea ascunsă în obiecte nu era diferită de structura universului, pe care sculptorul o scotea la lumină prin lucrările sale (6).
Modernismul brâncușian nu a apărut prin negarea tradiției, ci prin asimilarea ei. Craiova i-a oferit știința uneltei, iar Bucureștiul i-a oferit știința formei umane. După cum reiese și din mărturiile contemporanilor (ex. Recollections of Brancusi), artistul a plecat spre Paris nu ca un ucenic neștiutor, ci ca un sculptor format, care atinsese deja perfecțiunea academică, fiind astfel pregătit să-și pună cunoștințele în slujba căutării esenței formei.

Bibliografie
1. Geist, S. (1968). Brancusi: A study of the sculpture Brancusi. New York, NY: Grossman.
2. Jianou, I. (1963). Brâncuși. New York, NY: Tudor Publishing Company.
3. Lemny, D. (2005). Constantin Brâncuși. Iași: Editura Junimea.
4. Brezianu, B. (1965). The beginnings of Brancusi. Art Journal, 25(1), 15–24.
5. Nandriș, J. (2016). Recollections of Brancusi: A great man. Acta Terrae Septemcastrensis,
XV. https://arheologie.ulbsibiu.ro
6. Buliga, S. L. (2009). Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brâncuși.
Cumințenia pământului – Regele regilor (spiritul lui Buddha – Templul din Indore).
Craiova: Editura Scrisul Românesc.

Distribuie: