Propoziții pretențioase – Asterie
Mai că n-ar trebui să port poveri. Ale altora. Ale mele….
Trezire la un soare inexistent la cinci și jumătate, dar „împuternicit” să dea luxul pe geană cu destulă putere, chiar și așa, pitit după estul rusificat cu destul timp înainte să-și pironească ochiul fierbinte în fitecine. Cu grijă. Degeaba ora prelungită în sânul nopții, degeaba întreaga tevatură de sâmbătă, cocoțată ba pe scară, ba pe intrările încă frângătoare de genunchi, în van chiar și studiul de la ora schimbării de fus orar – de la maxim la minim minimorum -, cu rateurile persistente ale unor degete ineficace, crescute la umbra unei geneze imposibil de anticipat, cu pretenții de fațadă, cu întrevederi de mare și cu posibilități de mic. Zadar. înfipt în irisul împlăpumat și cu un raport matinal uric demn de mărețe fapte ale gloriosului trecut, trezirea este doar un fapt fiziologic inevitabil. Și-n beția dezaromirii încep imaginile decolorate ale versiunilor color să purceadă la proiectări. Pun ușa – am pus-o de fapt -, rămâne spațiu de la podea: cu ce acopăr diferența?… Până să mă îndoiesc de toate facerile, să demontez fiecare piesă…. Să constat, totuși, că-mi lipsește așternerea pe hârtie, să gogonez ochii cât se poate de mari și să trec la scris. Nu fără o recitire a ultimei incursiuni, cât să-mi fac mintea praf, să-mi revină auditiv discursul patetic, până la urmă, al doamnei, avocată a unei apărări fără vreo ofensivă declanșată, un vocabular avortat (cu voie dintr-o nevoie parcă firească de-a-și expulza înainte de termen plozii verbali) cu o răutate inexplicabilă – fiindcă am asistat la un trialog (nu așa se numește o discuție în trei?) cu tente vădit vulgare (doar că nu s-au pronunțat pâurile și fâurile), stârnit de alt client „infiltrat” între cel căruia prezența noastră i-a îmbogățit biografia cu niște oameni de onoare și muncitori (deși a făcut în așa fel posibil cât să pară că noi eram cei cărora le lipsea din palmares cunoștința unei personalități), Tudorache, el, stârnitorul de porcoșenii fără perdea, Gicu, procurorul lacob și primul de pe listă, amânătorul de serviciu, Gibonu, dialog de la care doamna nu s-a dat la o parte (reiau ideea, dar să termin mai întâi chilomanul frazeologic) -, cu un temei priceput abia la final: dorința de a subția fondul financiar discutat primordial și de a maximiza și multiplica numărul de operațiuni. Pe care le-a și dublat, dar cu nicio contribuție bănească în plus. Cât am suportat? Apăi, până să nu le fi dat cu bâta în cap. Cum mă lansasem, anterior, serioasa doamnă mustăcea vizibil la rememorarea unui trecut sexual, devenise codană sfioasă, dădea ochii peste cap, ochii în cap se roteau inexplicabil, luase poziția timidei fetișcane, în timp ce soțul își redeclara apusa virilitate, stârnit de pehlivanul electrician. Probabil că asta fusese singura perioadă petrecută în acea curte lipsită de orice patimă. În rest…. A fost suficientă o ploaie, o a treia zi începută cu stângul proprietarilor și o pleiadă de acuzații. Bineînțeles, că îi curge prin acoperișul prelungit. Mi-am estompat explozia interioară când mi-am dat seama care ar fi posibilele cauze și-mi atenuai pornirea cu argumentul cel mai solid: încă nu am definitivat capetele acoperișului. Știam totuși care puteau fi cauzele reale. între noi, mai ferit, mai în șoaptă, printre un „Se rezolvă.” și ce mai bodogănea femeia: „Atacași”, Nae, problema după cum ți s-a năzărit! Eu spun una, tu faci alta! Știi de ce plouă. Sus, cu siliconul și verifică unde ai scăpat o crăpătură la tabla de „ceaune”.”. M-am urcat eu însumi ca să verific și o altă temere. Adeverită, deși nu de acolo se tot prelingea câte un strop de apă. Nu aplecase poalele tablei cu cleștele sau ciocanul de lemn, cum convenisem și cum se mai și face. Fiindcă picăturile cad ele în buza primei foi, dar când sunt cel puțin de-o jumătate de sfert de potop, încep să urce mai sus și să dea pe delături, prin spatele jgheabului, evident, cu un aport de lipsă de pantă suficientă.
