Propoziții pretențioase – Auiseră
Dar nu-s.
Cel mai ușor lucru se consumase. „Floarea” ascunsă a prelungirii casei fusese scoasă dintr-un ciocan administrat unui capăt și câteva opinteli ale răngii în lanțul ce ținea săgeacul. Fiindcă nu fuseseră suficiente holțșuruburile, anteriorii meseriași i-au mai dat și câteva cuie de 12, pentru siguranță. Desfaci ca să vezi, să știi cum „pilotezi” înainte. Nu este vreun domeniu aviatic tinichigeria, nici vreo cursă de formula unu, însă ambele, chiar și altele nebănuite, au strânsă legătură cu meseria asta hulită, privită ca unic apanaj al bruneților. Păi. Privești în sus, făcut atent instinctual de zgomotele avioanelor. Șanse bune să te accidentezi. Degete prinse în cleștele neatenției, între ciocan și astereală. Alunecare, cu aceeași doză infimă de distragere. Cursele…. În sine, lupta cu numărul de ore, cu lăsarea serii, cu varii problematici operaționale fac din tinichigerie un concurs continuu de rezistență. Domeniile celelalte vin în conjuncție din firea lucrurilor. Matematici (să nu uit ultima dintre convorbirile text cu domnul T) elementare, complexe și chiar de nivel liceal. Fizică. Chimie. Geografie. Istorie. Biologie. Chirurgie. Limbi străine. Sport. Nu vă cer să mă credeți, ci să le încercați muncind măcar o oră pe casă. Planul. Cel inițial, creat după mai vechi experiențe, pica. Prinderile cu adaosuri pe linie firească se puteau aplica doar la trei grinzi. Următoarele aveau nevoie de o dezmembrare a primelor scânduri și tăierea celei pe care se așezau grinzile de pantă. Mi-a surâs totuși un dram de noroc. Înclinația părții ce se cerea modificată mergea aproape perfect până în jgheabul de colectare a apelor de ploaie. Ba drujba nu mergea – nu fusese folosită de la debutul iernii; și-ar fi găsit ea trebuință, cea de la atelier (a lui Nae tăiase cu sârg crăcuțe, crăcușoare, trunchiulețe și trunchișoare, lipsa banilor lăsând pe bară centrala în folosul teracotei), însă doamne-doamne ne-a oferit un sezon hibernal numai astenic nu, numai chinuit nu (ce ne mai aspreau existența cele din urmă; și frig, și muncă multă, și bani puțini; degeaba te rugai la toți sfinții, erai musai în rândul ateilor vrând-nevrând), ci leneș; să mănânci, să scrii, să citești și să privești ore în șir televizorul -, ba lanțurile nu se lăsau duse pe linia dorită, ba…. Și măcar aceste mici neajunsuri să fi fost toată paguba. Până să ajungem la ele, ne-am lovit de cea mai cea tablă care se poate pune pe vreun acoperiș (ne pricopsisem cu una la fel la Costel sudorul autogen, cel cu „toaleta de vară”, de un milimetru; rupere de mâini!): de cazane (după descrierea proprietarului, dar după ce am ajuns pe acoperiș, după ce mă opintisem să desprind una din alta prima coamă). Mă luase cu călduri. Eram aproape de o explozie. Estompată prin cea mai blândă întrebare (cum eu nu pun niciodată): „Da’ ce fel de nație e zincata asta?”. Atunci am știut că nimic nu va fi normal la acea lucrare, că nimic bun nu anticipează. Un prim avertisment că trebuia să renunț, să cer banii pe ce îmi propusesem să fac în acea zi și să plec fără regrete. M-am calmat, l-am rugat și pe Nae să-și înfrunte cu succes accesul de nemulțumire și am trecut la fapte rând cu rând, bucată cu bucată, opt la număr, dar nu numai cu ele, ci și în două întâlniri de pomină: cu un colț și cu o dolie. Mă avântai prin urmare cu cel mai mare interes de terminare până la apusul soarelui de martie, dințos și scump la vedere. Crăpate, întregi, am purces cu curaj către tablele de cazan – mai curând de vapoare -, le-am luat la rând după cum procedasem mai mereu la alte lucrări. Le-am ridicat mai mult de unghiul perfect pitagoric, suficient cât să pot ajunge la cele două scânduri râvnite din poale, prima și a doua. Nerăbdător să aflu ce mai găsesc fistichiu dedesubt. Cum spuneam, nimic bun, nimic ordonat de la un capăt la celălalt.
