Propoziții pretențioase – Avivări
Ciudat totuși. Când ai firmă de construcții, nu mică, și iei lucrări de anvergură, parcă n-ai pune alți meseriași decât ai tăi.
Dar costă să vină de pe unde își avea domiciliul Împușcatu și să se mai și întrețină. Ori chiar nu avea niște tablagii – nu din cei cu epoleți și uniformă kaki – de soi ori deloc pentru asemenea lucrare găunoasă la propriu. Tabla o așterni felii, mai mari, căci cu cât mai puține îmbinările, șansele de reinfiltrare a apelor de ploaie – cele mai dese, în ciuda anotimpurilor cotidiene, zgârcite cu precipitațiile -, iar mai pe urmă o închei în condiții aproape normale, exceptând întâlnirea și înfrățirea rândurilor, când și unde viteza de lucru încetinește brusc și se iuțesc procesele cerebrale. Capul care inițiază dexteritatea apucăturilor de clește, de foarfecă și te pune în poziții mai nefirești ca anterioarele. Cu el însuși în jos, cu brațele sucite, cu palmele învârtite din poigé ca giruetele. Restul anatomiei locomotorii pliindu-se după nevoi și clacarea sistemului nervos. Ataxici, fără exagerare, fiindcă se rup în tine toate legăturile neuronale și rămâi blocat pe secvența primă de facere, cea nereușită, mai să renunțăm oricare dintre noi, măcar un minut, să se reașeze imaginile, să se înmoaie musculatura și să terminăm ce-am început cu brio. Ce mai tura vura, cele două mari probleme de până la a treia și a patra. Prima. Ridicarea pe pereți a celor două rânduri marginale, suficient de mult pentru continuarea îmbrăcării lor complete. A doua. Sistemul „z” pentru unirea celor două pante, cum povestisem, a Împușcatu-lui, lăsată cu șapte-zece centimetri mai jos, cu cea neatinsă – nu chiar, căci i-am lăsat partea inferioară desfăcută, cu tablele date peste cap cât să nu se spargă la coame în prea multe locuri. Peste litera sucită, în secțiune, am depus un șir de șorțuri, mai lungi ca de obicei, pentru a trimite mai departe de zona de confluență apa. A treia. Aveau sau nu pereții scândură, a trebuit și acolo o îmbrăcătură lemnoasă, pentru a prinde cu copci marginea paralelă cu muchiile acoperișului. Prinderi cu copci de sus până jos. Concomitent, un augment pe fiecare dintre scărițele de cărămidă pentru „platoșele” de deasupra. Să ne putem, și acolo, prinde tablele urcate vertical pe peretele interior. Tot cu copci și, pentru siguranță, cu holțșuruburi de țiglă metalică, zincate, la culoare. A patra. Desigur, plantarea de prefabricate peste lățimea zidului, „aticele” – afurisită treabă; asta este varianta bună, nu aticuri așa cum am tot scris; deh, avem și noi, tinichigii dicționarul nostru personalizat -, fixate cu aceleași „decolorate” autofiletante. O întreagă epopee, ca a unor veritabili atlanți, deoarece explorarea inițială ne-a purtat prin camere să evaluăm daunele de jos, să ne aruncăm o privire în pod, să putem atribui corect fiecărei daune o soluție aproximativă și să inspirăm aerul vetust, antic și înțesat de particule minuscule de spori de ciupercă de lemn, de ciment, de var și mucegai. Atârnai la vizionare să nu mă implic, m-a convins totuși deplasarea pe scară, un urcuș la limita întinderii glisării, și el cântărind a nehotărâre, pentru a privi frontul prezumtiv de lucru. Moale panta, măcar o parte din efort scos din calcul, cel al echilibrării. Asociai acoperișul cu al lui Periețeanu, la ambele clădiri de pe stânga, la ieșire din oraș, spre Focșani, pe E 85. Avansam astfel disponibilitatea noastră de a da undă verde implicării noastre, cât să punem la adăpost o parte dintre averile angajatorului, aversei deversatoare de potop să-i stăvilim căile de-a-și face cale spre tavane.
