Ora de muzică 2 – La ușa… jazz-ului
Fiecare pe unde îi este dat să trăiască.
Newall și-a găsit alt loc. Nu se putea acomoda în condițiile cazării lui Zoot și Andy. Nu mizeria și pauperitatea erau totuși problemele trupei, ci lipsa basistului permanent. Paul Williams, deși invitat ca solist vocal, devine fără voie și fără a avea calități de chitarist, era cel mult unul rudimentar, coarda groasă și gravă a trupei Big Roll Band. Zoot se face vinovat de noua ipostază. Nu i-a lăsat loc de ripostă, l-a și angajat solist, l-a și concediat, dar nu s-a debarasat de el: „Poți învăța. În două săptămâni încep repetițiile.”. Prezența lui Williams a venit pe fondul repertoriului trupei sale, cam același cu al Big Roll Band, Wes Minster Five, dar și fiindcă era chiar un vocalist interesant, nu mulți puteau aborda astfel de melodii. Trupa, cvintet, reușește să obțină permisia de a performa la Flamingo Club, specializat în muzică jazz și blues, după o audiție, un local la subsol, cu program cât toată noaptea. Evident, după ce Blue Flames și Georgie Fame vacantaseră „postul permanent”. Când celebritatea bate la ușă… un clubuleț nu-ți mai satisface pretențiile. Este important să amintim motivul selectării lor sau mai bine zis abordarea audiției de către Big Roll Band. Succes garantat când pui la bătaie hituri ale celor mai titrați muzicieni, precum Ray Charles, James Browne, Jimmy Reed. Dar și când, ca frontman, abordezi publicul cu mici tertipuri de comunicare. O glumă – Zoot fiind recunoscut pentru astfel de maniere – bună spusă la timp și-n contexte ad-hoc atrage audiența imediat. Ajung sextet după ce popularitatea lor crește cu fiecare reprezentație, saxofonistul bariton Clive Burrows adăugând pachetului de suflători mai multă forță. Și cum cover-ul a făcut pe mulți muzicieni cunoscuți, cel puțin în prima fază a ascensiunii, primul cântec de succes este o piesă de la Daylighters, The Uncle Willie. În următorii trei ani lansează 25 de single-uri, care „în mod ironic” – am citat din articolul dedicat lui Andy pe site-ul Bournemouth Beat Boom; toate datele anterioare sunt traduse și adaptate de aici -, atunci când se scoate un album audio al trupei, unde apare efectiv doar Zoot. Făcăturile lui Jon Harris, producător de la casa Columbia. A invitat fel de fel de muzicieni și la final l-a pus pe Zoot să-și înregistreze parte vocală. Cel mai cel hit, din 1965, se pare că a fost Big Time Operator. Totuși, debutul efectiv pe disc se datorează unui finanțator, Rick Gunnell, tras live într-o singură zi, cu doar o pauză la prânz, acolo unde studiourile Pye își aveau sediul, însă la un pub local, cu recenzii bune, dar cu vânzări moderate. Există o urmă de regret în cuvintele redactorului – nu-l pot identifica cu nume și prenume -, că nu au fost apreciate la adevărata valoare solurile de pe cel puțin două piese ale lui Andy. Pune și problema surprizei uriașe pe care „suporterii” The Police ar resimți-o, obișnuiți cu stilul armonic al abordării chitarei. Aici n-aș prea fi de acord. Bineînțeles, ceea ce a făcut cu acești băieți atunci și stilul new wave, să spunem per general, împreună cu Sting și Copeland după, este complet diferit, însă cu Big… era jazz în toată regula, iar armoniile erau și rămân ultra complicate. Adică, una este un șir de acorduri din semiton în semiton ascendent și descendent, cu felurite intervale încorporate, numai normale nu într-o gamă sau șir armonic clasic și pop-rock – cvinte micșorate amestecate cu septime mari și none mici, ca exemplu – și alta este doar acolo o nonă, o sextă cântate pe rând și cu ajutor timbral și efecte (delay, reverb, chorus etc.) – vezi Every Breath You Take. E cam very complicated vs easy. Și mai este ceva foarte interesant. Toți era niște puști, nu mai mari de douăzeci și ceva de ani – Andy avea doar 23 de ani în 1965, când executa extra soloul de la Bright Lights Big City -, cu o asemenea concepție armonică, fundată din două saxofoane, o chitară, un bas, o tobă și o orgă, e nevoie minte coaptă și mulți ani de studiu numai în jazz. Chiar și Zoot are o abordare dincolo de a big band-urilor vremii, mai spre rock, mai cu gâjâituri, cu frecvente apăsări de glotă. Nu mai pui la socoteală alt aspect, piesa sună diferit față de uite, cel puțin versiunea lui Jimmy Reed, un blues în doisprezece optimi, clasic în acei ani 50. Și încă unul: când am deschis mp3-ul, am avut impresia că sunt cel puțin 10 instrumentiști.
