Fărădelegea lui Călin – I’m not shure
Apăi, ne-am preocupat de fel de fel de chițibușuri și abia acum luăm calea valorificării bunurilor sechestrate.
Să nu mă luați cu „Dacă… nu au fost plătite…”. E cert. De aceea am ajuns la valorificare. Mă interesează doar pasajul „… vânzare prin licitație publică, vânzare directă sau alte modalități… „, evident legale. Se putea anticipa și grăbirea valorificării: fragilitatea, predispoziția la degradare, alterare, depreciere, pieire. Dar și dacă prea lunga perioadă de depozitare ar necesita cheltuieli mai mari decât le este obiectelor sechestrate valoarea. Art. 753.
Să fim serioși și să avem proprietatea cuvintelor. Vânzare amiabilă înseamnă altceva decât că debitorului i s-a permis să vândă chiar el bunurile sechestrate. Vânzare amiabilă, așa cum știe chiar și-un puști mai răsărit ca vârstă, privește înțelegerea dintre cumpărător și vânzător, nu acordul primit de la creditor prin executorul judecătoresc. Și se face prin negociere. Lăsând deoparte acest nu mic inconvenient lexical, i se cere – și aici dispare orice amiabilitate – debitorului să informeze în scris executorul cine este cumpărătorul, cu nume și prenume și, garantat – deși lipsește de aici chilomanul de date personale, altădată imediat înșirat – cu adresă etc., dar și termenul în care poate să consemneze „… prețul propus.” (ce mai, s-a dus cu totul amiabilul!). Să notăm însă că avem un cumpărător, dar nu unul precis, ci unul potențial. Prezumați deci cumpărătorul și termenul, pe baza lor stabilindu-se ceea ce urmează. Ori stingerea execuției și datoriei, ori, trecând perioada presupusă, trecerea la licitația publică. Art. 754.
Și care este diferența între a avea un posibil cumpărător și a-i vinde lui prin debitor și vânzarea „…directă cumpărătorului care ofere cel puțin prețul stabilit.”? Că ne trimite codul la Art. 758 unde ar fi prețuite bunurile…. Am aceeași împotrivire să revii la chestiuni care în mare parte erau stabilite, evaluarea bunurilor se face undeva la numere de articol mai mici decât acesta, mult mai în urmă. Da, o „diferență” este. Propunătorul, inițiatorul vânzării este nu debitorul, ci executorul, cu acordul perechii „Yin-Yang”. Așa fiind, cei doi sunt doar înștiințați când, cum, unde, cine și cât. Prezența creditorului și debitorului la vânzare, la întocmirea procesului-verbal nu este obligatorie, i se va „… comunica o copie certificată…”. Art. 755.
Vânzare silită sau licitație publică. Totuna. Când nici amiabila, nici directa, nici acordul părților nu există. Art. 756.
Acilea, la Art. 757, e de rumegat. Greu e să scoți spre vânzare valori neconvenționale ori fluctuante. Cum sunt titlurile de valoare și mărfuri prinse în fluxul burselor de valori, mărfuri ori vandabile pe alte tipuri de piață. Procedura pare simplă. Sunt alocate celei mai apropiate burse sau „… sistemului alternativ de tranzacționare…”. Bijuurile, „petrele” prețuoase – este o formă a prețioaselor -, mijloace de plată străine și alte titluri se pot valorifica prin „… entități autorizate…”. Bineînțeles, avem printre prețioase și obiectele de artă, de muzeu, entitățile devenind organe speciale și autorizate de lege. Sumele obținute se consemnează la ce entitate hotărăște executorul. Dacă societate închisă înseamnă altceva decât o firmă care și-a încheiat activitatea, mi-e greu să cred că amiabilitatea propusă pentru vânzarea acțiunilor și părților sociale poate atinge nivelul acceptabil, adică cu mult mai mult de un 60% din valoarea lor inițială. Altfel, cu mai puțin de atât, vinzi totul pe mai nimic și s-ar putea să nu obții nici măcar jumătate din cât ai scontat. La licitația publică la fel. Al. 4 încearcă maximizarea celor din urmă acțiuni prin transparența datelor cuprinse într-un caiet de sarcini, firește, scrise după un tipar legal și cu addendum-uri specifice acțiunilor scoase la vânzare, garanții asupra lor, clauze speciale, situație financiară pe doi ani (ei le zic „… exerciții financiare…”; aiurea; toată lumea știe ce este ăla an și când vine fiscul să te dijmuiască; căci dijmuire este orice taxă sau impozit) și documente ce ar aprecia consistența drepturilor societare sau părților sociale. Părerea mea? Nu mai fac doi bani ăi de au pus lacăt pe societate. Ca să soluționeze eventuale „obiecțiuni” – cum, nu mai sunt contestații? -, presupun că executorul e tobă în materie economico-financiară. Altfel, toate câte-s în sarcini s-ar putea să-l lase cu gura căscată și fără acțiune. Hai că transmiterea caietului de sarcini către părți este cum mai este, dar să mai pui un alineat unde să legiferezi ce deja ai legiferat…: „Regulile speciale privind vânzarea titlurilor de valoare prevăzute în prezentul articole rămân aplicabile.”. Există aici un echivoc. Nu se înțelege clar dacă regulile sau vânzarea sunt prevăzute în acest 757 articol, fiindcă tocmai de aici s-a născut și nemulțumirea mea. O virgulă sau două puse în locul/rile potrivite lămureau.
