Propoziții pretențioase – Asibila
Fiecare cu timpurile lui.
Că și tata-mare îl avu pe-al său, și mama-mare și toți dinaintea lor și după. Bag seamă că nu ne-am potrivit niciunii din nicio vreme. Ăla că în a sa era bine, altul că a lui curgea lapte și lumea toată era la locul ei. Și nu este deloc așa. Niciodată n-a stat omenirea binișor și cumințică. Asceții, atât cât poate sta un ins în banca lui, n-au avut niciodată căutare. Societatea va să însemne tumult, zbatere, prefacere permanentă, o nouă istorie ce începe cu un nou-născut. Individul asignat acestui ritm, ori se izolează, ori intră în hora concetățenilor și joacă. Cam așa a fost mereu.
Nu pun la socoteală că 10 viitori ratați ori viitori oameni de afaceri de succes, la vârsta adolescenței sunt deja cu nouă clase mai jos decât cei de-o teapă de acum douăzeci de ani, n-au știut măcar o capitală corectă a Europei, deși profii lor de geografie se laudă la final de an cu rezultate „remarcabile” la concursurile obscure inventate de tot mai mulți dascăli cărora le lipsesc bani de cheltuială, de vacanță, deși își umflă buzunarele consistent cu sumele din meditații. Nu. Hai să-l iau pe ăla de azi, ajuns sigur, după mutră, la 40 de ani. Am dat să traversez Ștefan cel Mare, pășisem aproape de jumătate și mi-a tăiat calea considerând că el are întâietate venind de pe Lalelelor. Da. Cele două străzi unde locuiesc și unde rămăsesem cu povestioarele de muncă. Păi, dacă așa era și acum douăzeci de ani, azi aș fi fost oale și ulcele din cauza șoferiei feroce și nepăsătoare din zilele curente.
Imaginea hambarului magazie cocoțat pe butuci, culoarea lemnului bătrân mi-a rămas imprimată pe veci. Și într-un singur loc am găsit ceva asemănător. Asemuii construcția de scândură doi la unu – scară de desen – cu anexa profesoarei domnișoară de la Nicolești. Cea cu gardurile. Pe podețul de dulapi, de acces înăuntrul magazioarei, i-am ticluit câteva dintre porți și clapa de la fântână care ne-a ars un flex. Totuși, gard în gard cu moșuleții noștri, pe strada Ștefan… era această mult mai înaltă, mai lungă și mai lată anexă, ce îi aparținea familiei lui Sandu. Nu-i știu numele de familie – sau ăsta o fi? -, un tip înalt, bine legat, mai mic cu un an de școală, actualmente administrator la azilul municipal de bătrâni. Îl știți sigur. El și fratele – mult mai mare decât noi, cel puțin vreo cinci ani – au vândut locul lui Romică, fostul meu coleg de serviciu, fiul lui nea Gheorghiță de la Vulcanizare. Familia Coman. Acolo și-a clădit Romică ditamai casa, cu etaj. Cum amintisem, cu directul aport al lui Marcel Macovei. Alt coleg, de breaslă muzicănțească. Curățând locul de toate acareturile, asanând veșnicele băltoace de după gard, a găsit o cale să dea povârnișului un sens imobiliar interesant. Pentru el. Nouă însă nu ne-a fost lesne să umblăm la facerile lui Marcel ca să punem de jur-împrejur jgheaburi și burlane. Câteva părți ale asterelii erau… ca și cum te-ai scărpina cu degetele de la mâna dreaptă la urechea stânga cu brațul chircit după ceafă. Cam așa ne arăta parcă domnul profesor de matematică Apostol ori cel de geografie, Teodorescu, când la întrebările unuia sau amândurora răspundeam în modul cel mai întortocheat și mai neadecvat. Campionul clasei era desigur Mircea Bardaș. Campionul notelor extreme: ori patru, ori zece. La aceeași materie. La împăcăciune, asistai mut la acele făcături nefăcute. Și-apoi asmuții vorbele să iasă violent și persiflant la adresa confratelui. „Măi Romică, cum le-a dat prin cap să iasă așa cu grinzile. Înțeleg că ai vrut ceva mai cu design, dar soluții se găseau mai bune și mai simple de atât. Eu ce fac la dolie cu curba asta adusă din lateral, de la pazie? E și sucită, și inegale feliile. O să se vadă…”.
