Propoziții pretențioase – Astrucă
Nicio deșteptăciune nu stă între mine și impresiile celorlalți. Poate doar o încăpățânată preocupare de a găsi….
Rezultatul corect. Metoda. Păi, de eram așa de inteligent, la prima problemă de olimpiadă de clasa a VIII-a, secțiunea matematică, 2026, n-aș fi calculat o singură pagină și nu șapte de la început? N-aș fi găsit merchezul la prima? Dar na, doar atât pot, să văd irelevanța mai repede decât calea operațională cea dreaptă.
Ce-i drept, perioada în care mă ținea în priză școala și cu ele la imediata vedere s-a dus de mult timp. Am totuși pornirile, curiozitatea de a încerca măcar.
Cât să te exonereze și inteligența, cât să te țină prețios acasă? Câteva zile, săptămâni. Apoi, du-te, nenică, la muncă!
Și-am pornit. Pe unde ne-a dus tata. Pe Ștefan cel Mare în jos, pe stânga…. Trei case ne-au primit cu brațele deschise. Una după alta. Nu neapărat în ordinea de prezentare următoare. Dintre ele, prima a rămas doar o amintire în albumul cu fotografii ale google-ului. Au dărâmat-o…. Nu vechii proprietari, vechi ei înșiși la momentul angajării noastre, ci noii. Căci așa se practică la noi. Ucidem orice amintire și mai târziu ne dăm de ceasul morții că nu mai avem ce lăsa posterității. Rămânând fără urmă de istorie. Cei doi bătrânei ca și alții de vârsta lor. Blânzi, vizibil atinși de trecerea anilor, dar încă dornici să nu lase cel mai de preț bun, casa, dar și acaretul – bucătăria de vară -, să se prăpădească de năvalnicele intemperii. Deși tabla ar fi avut probabil mai multă nevoie de schimbare, jgheaburile și burlane au avut întâietate…. Erau varză. Ar fi stricat proaspăta anvelopare și „văcseaua” lavabilă crem-rozie. Două părți casă, fără spatele dinspre școala nr. 1 și fața de la stradă și două părți, după cum era și acoperișul, ale bucătăriei. În instantaneul internetic nu se mai văd micile depozite de lemnișoare din fața chicinetei, toată bolta de vie ce umbrea curtea din față, bolta din spate, micul gărduleț de separare a micii grădini din spate – mică în adevăratul sens al cuvântului; lățimea corpului de casă și lungimea anexei; 6×8 metri -, plină de legume, flori, care ne-au cam încurcat la montare.
Nu cât spatele. Acolo am trecut la acrobații. Acolo îmi ascuții simțurile, vigilența și rezistența. Neavând încotro, asediai, împreună cu Cristi gardul vecinului, luat cu asalt, escaladat ca mai deunăzi (în prea antica societate umană) sălbaticii pe zidurile cetăților, cu o scăriță. Între una și altul nici măcar capul nu se putea iți. Atât loc rămăsese. Deștepții de zidari, pe de o parte cei care ridicaseră acaret-isirea octogenarilor, pe partea cealaltă ăi de se suiseră la cucurigu cu casa megieșului și cu gardul de mai că mi ți-l lipiseră de streașină. Pe doi îi și știam. Marcel Mac și cumnatul Sinbad. Și mai că i-am și… pentru „făcătură”. Solidă, dar cu niște „întorsături”…. Numai nouă ce ne dăduseră de furcă la bătrânei. Sus, pe gard, cu jgheabul gata în poziția cea mai instabilă, ba cu ambele picioare pe gard, ba cu unul pe acoperiș, ba încercând de nevoie schemele coregrafice ale lui Gene Kelly, baleind între gard și acoperiș până la găsirea unei poziții de echilibru. Mai cu greu, mai cu migală, i-am pus și petlițele cârligelor, i-am dat gaură și de ștuț, am înfipt în el niște coturi, burlănașe și am dat drumul apei să curgă la vale. Celelalte cu mici poticneli, ba din cauza plantelor, a gărdulețului, a viei….
