Propoziții pretențioase – Aurarul
Ce zi 21!
A lui tata. Ratată anul ăsta la lansare de carte. Sorții, calendarul, vremea și vremurile, corecturile și răs-corecturile, problemele de soft ale site-urilor, pornirile mele încă dedate curiozității când vine vorba despre tehnică.
Ce-am fi fost de nu era el? Un mare nimic. În fapt, căci ne procreând, adios existență. În realitatea de după, deoarece am fi mâncat ce-i mai trecea prin minte când ne înjura de mama focului, de mama și alte minuni dumnezeiești. Eu ca eu, că m-am mai descurcat cu muzica. Am mai ciupit de ici-colo câteva parale – chioare doar fiindcă banii noștri românești sunt o sursă iluzorie de decență și subzistență; sau erau; acum se obțin pe căi oculte, încă nedeslușite de mine – la o nuntă, la un botez, la o cârciumioară. Ceilalți doi însă, fără preocupări personale, ar fi leșinat de foame și azi (proces încă în vigoare iarna). În privința mea, în mare parte m-am achitat de statutul de „cel mare”, ăl mai frate prim. Cât am putut, mi ți i-am tras către sursa de întreținere, tinichigeria, chiar și dincolo de strictețea operațiunilor ei și domeniului ei de aplicabilitate. După ce tata n-a mai fost. Mă întreb încă de ce.
Răspunsuri…. Că-l asprise viața încă de tânăr. Că ai lui au fost austeri cel puțin din momentul în care Călinoiu, taică-su, pierduse din fală și prostie și statutul, și gradul de căpitan. Că avusese ghinionul să trăiască de la zece ani într-un oraș de mâna a șaptea. Că boala lui era într-un stadiu avansat și nu i-au mai rezistat bietele vinișoare.
Cum toate au avut un debut, prima dintre cauze pare să fi fost chiar eu. Primul născut, cel ce a avut norocul de a nu ajunge avorton la „cererea” bunicii materne. Fiindcă la 16 ani mai poți suci mintea adolescentului mai cu binișorul, mai cu curelușa, mai prin terți îl poți readuce acasă solo. Și chiar recanaliza pe drumul la care aspirau părinții. Dacă…. Totuși. Cine nu vrea să-și vadă copilul „mare”, să aibă un serviciu sigur, plătit bine și să fie respectat? Niciunul. Chiar dacă pentru unii era un vis irealizabil, măcar au sperat, prin voia nebănuită a zeiței Fortuna, la un viitor mai bun pentru progenitură.
De zei și dumnezei nici vorbă. Mămica și tăticu – cum le-am spus până m-am făcut mai mare și…. Cred… că momentul în care au devenit mamă și tată a sosit după nașterea fiică-mii. Subit transformați în mamaie și tataie, când dialogurile porneau de la nepoată, aduși la vocabularul uzual pentru un trecut la oamenii cu statut de maturitate – liceu, armată, serviciu -, când țineau doar de relații directe familiale și de lucru.
Copii totuși deștepți, nu codași. Ai lor, al Călinoaiei și Călinoiului, a Coanei Nela. Și ea transformată din mamaia în coana… tot așa, când m-a ajuns „bătrânețea” primilor ani de după majorat. Dovada clară fiind transferarea lui tata la seral – amintirile mele la umbra agudului… -, notele obținute…. Mai povestea mama întâmplarea…. Când dorea înadins să-mi țină morală pentru „apatia” mea de final de clasă a XII-a, să-mi furnizeze un imbold…. Tata angajat. Acolo, ucenic. La nea Fane, la cântare în Piață. (Doamne, că bleg mai sunt. De-aici predilecția mea pentru muzică: cântare, cântare!) Luat și el cu angajații, nea Ninel, „avramul” nostru de mai târziu – maistrul Avram -, la fel de ciudat ca prunul din care i se trage numele și sucit, la o bere, două, un vinuleț, vreun coniecel, cât să-l ia apele alcoolice. Desigur, s-a prezentat la cursuri. În starea lui…. Profesorul, exigent, la matematică, luând drept afront starea lui bahică, le-a trântit tuturor extemporal. Cine a luat nota cea mai mare? Tata, băut! Printre ei, colegii, cel care a răspândit întâmplarea de pomină, tot el cel care i-a reproșat stricarea mediei, nimeni altul decât Jernea de la Vinalcool. Și el, și consoarta fiindu-i lui tata coleg: „Păi bine, măi Sandule, tot tu băut, tot tu cu nota cea mai mare? Cum ai făcut, măi?”. Bine, prilej de a se lăuda cu unul dintre cei mai deștepți oameni pe care îi cunoștea: tata.
