Propoziții pretențioase – Aviofon
La cald….
Dintr-o oală de 20 de litri poți fabrica pentru voce camera reverberatoare cea mai intimă. Cum? Iei oala, o răstorni, o ții cu ambele mâini de mânere, vâri capul în ea și începi să cânți. Cântece de plâns, de îndrăgostit, de deznădăjduit. Personale și dintre cele ale altora care ți-au aprins focul lăuntric. Omiteam episodul din memoriile mele active, numai că mai vine câteodată din vechime câte un comentator să-ți returneze fostele trăiri, fostele zbuciumări legate de pârdalnica de inimă și de suflet, incinerate toată adolescența și după până mai acum de muzică. Și mi-a trezit nea Virgil Mihaiu, în periplul său prin lumea jazzului, cu cele câteva cuvinte-cheie, admirație, himeric, decepție și triumf, toate neliniștile mele conturate prin și din pricina muzicii. Prin urmare, înțelegeți-i pe cei ce i se dăruiesc cu adevărat, nu pe cei care frizează trăirea lăuntrică, nu pe cei care nu fac altceva decât să imite pentru a obține un câștig imediat. Veridicul muzician nu cere bani, nu cerșește atenție, ci cântă din sine prin sine pentru sine. Cum știi că ai ajuns în culme? Când din toate părțile corpului sângele se adună tot în inimă și apoi explodează către fiecare por din piele. Aceasta este senzația supremă.
Cataroiul. Navetist „înrăit” – nici nu știu dacă să mai certific astăzi „detașarea” mea la Buzău cu vreun rost -, mă întorceam acasă, după orele asudate pe imașul incolor și inodor al învățământului liceal, însoțit, cum mai rar se întâmpla, de-un „vulpoi” de fost coleg, conceput parcă după numele de familie: Vulpe Viorel. Eu liniștit, obosit, tracasat și de căldura înăbușitoare ale ultimelor zile din anul școlar, dornic să ajung la prima oală cu mâncare și să schimb gustul corăbioarelor, pline de amoniac, al mozaicului, plin de dulceața umpluturii și terna textură lăsată limbii și fălcilor de biscuiții malaxați – doi lei și cincizeci de bani irosiți pe două otrăvuri alimentare necesare nelipirii stomacului de șira spinării. Viorel, cu vârtejul lui din freză, rotofeiuț și pus pe șotii, de parcă nici nu dăduse pe la școală, vioi. Eu, neatent la intențiile lui. El, chitit să-și pună planul în practică. Să-mi smulgă mapa – un surogat de ghiozdan din anii 80 -, să o arunce peste gard și să plece ca și cum nu se întâmplase nimic. Nestingherit. Ochire, atacare, înfăptuire. Din parte-mi aproape o lipsă de reacție. O interpelare cu chestionare. Niciun răspuns. Nu gândeam ca acum, când consider că astfel de glume sunt de tot disprețul, că făptașii trebuiau să constituie, încă din uter, subiectul pierii, că avortul este cea mai bună soluție contra răului viitor…. Luată în șagă, cu o doză de supărare trecătoare, cu o ciudă pe neatenția mea, proba de aruncare peste gard a mapei avea și un plan de recuperare. Atleții cei mai mari nu mă puteau întrece în escalada rapidă, coborârea în rapel, repunerea în posesiei și întoarcerea la locul startului. Doar călărisem prunii, magaziile noastre, cireșii de la grădiniță, garduri de toate felurile și mă experimentasem suficient cât să nu se cunoască prezența mea într-o curte străină. Nici nu știu cei de astăzi ce puteam păți, dacă vigilența și viteza de reacție a administratorului, a vreunui profesor sau chiar a unui elev din clasele terminale ar fi acoperit și acea zonă. O tufă obtura, dinspre cancelarie, viabilitatea. Nu și dinspre curte, în porțiunea de gard cu același format, unde, la vreun metru în interior, exista, pe vremuri, o țâșnitoare pentru însetați. Acolo s-a îndreptat atenția mea, în cele câteva secunde de luare a unei decizii. Nu mai rămânea decât să mă asigur că în maxim 15 secunde pot să-mi recuperez mapa. Atât ar fi durat. Palmele încleștate pe două bare, ridicarea adidașilor pe soclul de piatră, apoi pe primul rând, inferior, de platbandă orizontală, prinderea de al doilea rând de platbande orizontale, elan pentru a ajunge cu picioarele cât mai sus, să mi le încolăcesc de una dintre stinghiile metalice verticale, să împing brațele pentru a ajunge în vârf cu corpul, să așez tălpile de ultimul rând de platbandă, să sar direct pe pământ. Luam astfel mapa și refăceam traseul retur din interior spre stradă. Cum ar fi fost normal să fie. Însă…. Atașară cei din vechime stelajului de bare, în capătul superior, câte o țepușă, iar croitorii costumului școlar lăsaseră lăbărțați jos și…. Crezi, când pipăi, că e rezistent și materialul, și banda care nu lasă tivul întors înăuntru să se desfacă. De aceea, fără multe alte verificări am sărit.
