Literadura nr. 38 (14)

Sorin CĂLIN

Despre cărți ca despre oameni

Numele cunoscut, fără să fiu curios vreodată cine a fost și ce contribuții a avut la „propășirea” literaturii. Maxim Gorchi. Un nou item din cuprinsul ferparelor lui Iorga. Se bate într-însul aici diplomatul și criticul. Nereușind niciunul să câștige. Diplomatul întrebându-se dacă sporul de reputație al rusului primit era meritat. Criticul punctând, printre baleieri ale diplomatului, ce a făcut Gorchi și ce nu putea face literar. Și transpare frustețea, simplitatea, ceea ce rămăsese scris de la Maxim neputând fi nici poezie, nici idee, doar „… amintirea, imaginea, anecdota.”, culese „… în cursul unei vieți începute cu meseria cea mai rușinoasă ca să continue în confortabile adăposturi literare.”. „… ceva uman în ele, ceva crud și primitiv uneori.” Mă așteptam la fermitate, deși citesc un mesaj de adio trecut doar puțin de formalismele ce se cuvin. Tocmai de aceea. Diplomația lui recurge la contrapunerea generală a compatrioților ruși, de la aceeași premisă de a se mărturisi, „… dar cu ce răsunet interior, cu ce crize de conștiință, ca să ajungă la ce formule finale!” și de la îndoitele păreri-efecte ale „nu știu ce va fi înțeles”, în sine trecerea de la simpatiile comuniste la cele occidentale, plecarea din mama Rusia în Apus. Întors totuși la obârșii, sfârșind acasă, un gest la fel de ambiguu, determinând scepticism la Iorga, cunoscând relația de ură neîmpăcată a sistemului rus de atunci cu el. Criticul are o singură remarcă forte despre Gorchi și „Mărturisirea”, căreia sper să-i dau curs cândva: „… această spovedanie a unui barbar care nu putea fi decât barbar…”. De ce a fost adoptat de Apus? Tot din parcursul „decese”-lor aflăm: „… fiindcă era în lume atâta poezie și atâta ideie de calitate proastă…”. „2 Iunie 1936”

********
Zăbovesc în afara listei propuse pentru două remarci – cu caracter de permanență în neamul românesc și demne de a fi reamintite oricând – ce mi-au atras atenția. Omul stins la optzeci de ani fusese delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia în 1918 și devenise deputat și secretar al Parlamentului României, de loc din Vișta, Ardeal, protopop, „<<popă>>„ dintre cei ce au răspândit atmosferă de bunătate și sfințenie: Nicolae Borzea. Și-n anul de grație 1936, pentru cultul cărții „… se află (…) închinători…”, din ce în ce mai puțini. Regretul lui Iorga că-n locul lui Borzea și al altora ca el „… ne vin oameni cari locuiesc în trenul Cluj-București și al căror singur gând e să treacă prin toate profesiile pentru a ajunge prin politică….”.

********
Tot o ridicare de monument consemnează Iorga, dedicată triadei cunoscute mai mult cu „… numele-porecle de Horia , Cloșca și Crișan.”, trei mucenici ce aveau să adune comemorativ „… oameni care nu se pot vedea în ochi…”. Deși nu specifică unde are loc evenimentul, data este certă: 31 Octombre 1937. Și cu acest prilej, Iorga nu se sfiește să denunțe excesele societății, în cuvinte puține, simple, dar penetrante. Gândește că monumente se ridică încă unora care au răbdat, au îndrăznit și au pătimit înmiit mai puțin decât cei trei, că-n loc să li se ridice statuie, Horia, Cloșca și Crișan ar fi fost mulțumiți ca-n acel loc să se construiască un așezământ pentru cei ce încă au case „… cu coperișul mai mare decât zidul și cu zece stăpâni străini pe grumazi.”, străini care atunci i-ar fi trecut fără scrupule pe martiri „… în clubul lor…”, încă oprimată populația nevoiașă „… chemată din când în când să-și facă electorala datorie…”. Citate numai bune și astăzi să trezească națiunea, dacă ar mai fi posibil, din aburii ce i-au amorțit rațiunea: cariera, banii, poziția socială cât mai înaltă și distracția, lipsa de empatie și de umanitate.

De dojană n-a scăpat nația întreagă. Pentru Alexandru Vlahuță, al cărui bust a stat la dospit din 1932 până în 1937, când la Râmnicu Sărat i s-a inaugurat. Data specificată de Iorga: 1 Mai. Supărat, dar și ușurat că în sfârșit uitatul, blamatul, bagatelizatul Vlahuță primește locul meritat „… pentru totdeauna… în analele literaturii românești oneste și însuflețite…”, „Azi, când naționalismele se afirmă în toate formele, forma naționalismului său e o piatră de încercare și un model.”

********
Pirandello. Premiatul Nobel cu doi ani înainte de a se stinge. Descris de Iorga drept un sicilian din ale cărui obârșii își trage rațiunea, viziunea literară „… din vechea îndoială elenică, din obișnuința sofistică a jocului cu ideile…”, din „… tendința arabă de a despica firul în patru și de a se pierde în lumea lucrurilor infinit de subtile.”. Așa arată dramaturgia sa, metodic formulată, cu consecințe bizare, ce depășesc cadrul comediei spre a se încarna adânc în psihologia umană. Și dacă nașterea teatrului pirandollian are filiere și moduri diverse de exprimare, Iorga găsește totuși „… măsura romană…” în povestiri, pline de „… adevărat farmec de simplicitate bună și uneori duioasă…”. Ultima frază: „Cu acesta ne cunoaștem, și ne recunoaștem numai cu acesta.”. Un articol, al XCV-lea al volumului, datat la cumpăna dintre ani: „1936/7”.

********
De bună seamă, toți „încarcerații” în ferparele lui Iorga sunt celebrități. Unele despre care novicele – eu – n-a avut de unde auzi. Deși-s puțini anii dintre un secol și următorul, așa cum îi numărăm fiecare după ce s-au adunat mai mulți, tot puțini rămân și dovedesc scurtimea perpetuă a memoriei colective.

********
Italieni, germani, francezi sau spanioli, precum Miguel de Unamuno, pierduți, putem spune acum, cu noroc și la timp. Cum și Iorga a fost pierdut din această lume. Și și-ar fi pregătit propria trecere dincolo de cele vii precum lui Unamuno i-a închipuit-o: „A căutat un colț subt pământ, unde încă nu s’a oprit nicio bombă și nu s’a prelins nicio picătură de sânge frățesc.
Acolo, lui Miguel de Unamuno îi este, astăzi, mai bine….”. „9 Ianuar 1937”.

********
Nu pot să nu remarc, doar aici, ca bizară coincidență, cele patru puncte ce-mi stau în obișnuință la final de frază.

Adrian SIMEANU

Eveniment cultural

De la Roșiorii de Vede…

… venit-a la Pitești domnul Iulian Chivu. Cărturar de anvergură. Publicist cu activitate neobosită. Critic literar. Romancier interesant. Care, la propunerea directorului „Cafenelei literare”, Virgil Diaconu, a dialogat pentru televiziunea locală despre literatura universală și cea autohtonă de azi. A expus traiectorii, curente, concepte, exemplificând la nevoie convingător evoluția lor din vechime și până azi. Omu’ știe multe și ai atâtea de-nvățat de la el. Așa că l-am ascultat atent. Expunerea sa fiindu-mi utilă în completarea bagajului meu de cunoștințe-n domeniu…
Păcat însă că n-a vorbit și despre „Indezirabil”. Romanul său (pe care mi l-a dăruit cu autograf). Citit de mine de îndată. Cu interes real. Fincă acțiunea se situează clar în actualitate: o voită eroare judiciară ce aduce un intelectual autentic în închisoare. Schimbându-i viața cum nu s-ar fi așteptat…
Cartea* e scrisă bine și vădește nu doar fantezie (neîndoios izvorâtă din realitate). Ci dă la iveală fapte ce nu onorează justiția noastră. Și scad, categoric, încrederea poporului în activitatea ei. Domnule Chivu, pot spune că volumu-n cauză dă la iveală adevăruri negre și dureroase. Despre lumea-n care trăim și unele specimene-ale sale ce nu-și mai încap în piele odată ajunse pe niscaiva funcții. Deși nu de mari dimensiuni, el îmbogățește vădit literatura română și nu-i puțin lucru. Cuvenite felicitări…

Distribuie: