Cotețul cu metafore – Gramatică melodramatică
Gramatică melodramatică
Tu, cea din fire prea melodramatică,
și cu o grea obsesie pentru gramatică,
dacă îți declaram amor cu multă patimă
tu mă certai că nu am pus și cratimă!…
Tu îmi spuneai că mă iubești infinitiv,
și că nu există-n lume niciun adjectiv
care-ar descrie acest complex aspect,
și totul ne părea mai mult ca perfect…
Eu, pentru tine eram unicul subiect,
tu, pentru mine, complement direct,
ne acordam așa în gen, număr și caz,
și de aceea, n-aveam niciun necaz…
Dar, dintr-o dată, totul s-a terminat,
când ai plecat, grăbită, cu un predicat,
și ai mai pus și acea virgulă între noi,
iar asta-i interzis, o știm amândoi!
Și totuși, eu am crezut în conjugare,
și în acel moment sublim de declinare,
prin care mai speram să ne-mpăcăm,
și, de la capăt, cu paragraf, s-o luăm…
Nu pot să cred cât am fost de naiv
și că n-am fost decât un substantiv
comun, ce n-a avut nicio valoare,
și nu s-a scris vreodată cu literă mare…
Te-a fermecat un predicat verbal,
ce te-a făcut să crezi că sunt banal,
că n-am vreo funcție în propoziție,
ba chiar c-aș fi cu el, în opoziție…
Nu ți-a plăcut că sunt prea emotiv,
și că nu pot fi acel verb copulativ,
de care să te poți simți determinată
să-i stai alături pentru fraza toată…
Când ai plecat, nu ți-a păsat defel,
ai vrut neapărat să te… conjugi cu el,
și n-ai putut găsi un altfel de motiv,
decât acela că-s prea… acuzativ!
Că uneori sunt mult prea reflexiv
de-a dreptul, ca un pronume posesiv,
că n-am deloc acel curaj al afirmării
și că te-am pus sub semnul întrebării…
Că n-am avut vreo funcție în frază,
precum au avut și alții, mai de vază,
că nu te-am scos deloc în lume,
și că te-ai ales doar c-un pronume…
Nici ăla demonstrativ de-apropiere,
ba, te-ai ales și cu o calchiere,
de care nu mai scapi, și ești nervoasă
încât arunci cu epitetele prin casă…
Eu te iubesc așa cum ești, subiectivă,
și te găsesc în continuare, completivă
directă, și chiar ți-am iertat trecutul,
mai ales partea aceea cu… băutul!…
Știu că-s sărac, și că sărac mi-e verbul,
însă mândria mea a fost mereu, adverbul
și-am fost la participiu, am fost și la supin,
ba chiar și la gerunziu, însă numai puțin…
Ce-aș mai putea să fac să-ți demonstrez
câte cuvinte, în fraze lungi să mai așez,
căci firea-mi nu mă lasă să fiu imperativ
deși aș vrea să fiu și eu mai… vocativ!
N-ai înțeles că sunt un tip romantic,
nemângâiat, bătând câmpii, semantic,
mereu în căutarea sensului pierdut,
și cel considerat de tine, fără atribut…
Poate mai crezi că sufletu-mi defunct
nu poate să renunțe și să pună punct
și că ți-am fost mereu doar o extensie
pe care ai ținut-o-n puncte de suspensie…
Dar, timpuri ale verbului, s-or toarce,
și, părăsindu-l, la mine te-oi întoarce,
rugându-mă să ne unim într-un discurs
în murmur de cuvinte ce s-au scurs…
