Literadura nr. 38 (11)

Ramona MÜLLER

Saga cu priză: între vulcani și amperi

Fortăreața din ceață și saga după ureche

Drumul de la Siglufjordur la Borgarvirki îl parcurgem cu răbdare și atenție. Deși scurt, traseul pe drumul 717 se dovedește pitoresc, dar provocator. Este asfaltat, îngust și presărat cu serpentine strânse și porțiuni în care două mașini abia încap una pe lângă cealaltă. Kukutza noastră se strecoară cu grație, dar nu fără emoții. Rozalindion se bagă iar în seamă:
— Dacă mai strângeți curbele așa, jur că-mi ies roțile din orbită.
Părăsim fiordurile aburite și ne îndreptăm spre sud-est. Un indicator mic ne cheamă la stânga, către Borgarvirki. Un loc desprins din saga vikingă, situat în Peninsula Vatnsnes. Movilă neagră de bazalt, fortăreață naturală și, odinioară, ochiul de veghe al vikingilor. Ceața densă și peisajul sălbatic par să fi păstrat intact spiritul războinicilor.
Urcăm pe trepte și pietre, convinși că vom admira panorama. În schimb, primim doar o nebuloasă, un spectacol de umbre șterse. Câmpii, fiorduri, munți? Doar în teorie. În practică, o pătură de nori. Facem câteva poze cu „ediția limitată” a cetății. Dimi râde și-i spune „fortăreața invizibilă”. Și chiar așa e: un bastion ridicat de spirite ordonate, cu ziduri din piatră perfect așezată, urme de locuințe și un puț de apă dulce în interior. Un asediu pregătit pentru o bătălie care n-a mai venit niciodată.
Intrarea principală are un prag de granit adăugat în 1949, semn că istoria se renovează permanent. Legendele spun că aici s-au ciocnit clanurile din Húnavatn și Borgarfjörður, că Víga-Barði și alți eroi de sagă au ridicat armele sub aceste stânci. Nu există dovezi, dar poveștile sunt atât de frumoase, încât îți vine să scoți sabia imaginară și să strigi ceva în islandeză printre rafale de vânt.
Astăzi, în loc de armate, doar noi și vântul.

În baie, cu Thor – spiritualitate pe amperi

Coborâm de la Borgarvirki, cetatea naturală de bazalt și ne urcăm înapoi în Oița Cocuța. E mai mult decât o mașină, e casa noastră mobilă, prietena care ne ascultă, comentează subtil și scârțâie empatic când e frig. Cu faruri blânde și un bord care pare să fi citit Kant în pauzele dintre vulcani, Cocuța e parte din echipaj.
— Gata cu miturile! bombăne motorul, pornind cu o veselie anticipată spre sud-vest, pe Drumul 1.
Peisajul devine suprarealist. Câmpuri negre se cască, iarba a amuțit complet, iar munții se pierd în norii joși. Cocuța înghite kilometri cu un tors moale. Oi zgribulite și curcubeie care țin câteva secunde. După două ore de drum și opriri contemplative, ajungem la Bifröst. În fața noastră se ridică Grábrók, un crater vulcanic impunător, vegheat de câmpul de lavă Grábrókarhraun. Totul acoperit de mușchi ca o blană verde.
O lăsăm pe Cocuța în parcare, mândră, cu un strat onorabil de praf de drum.
— Tu rămâi de pază, zic eu, bătând-o blând pe capotă.
— Spune-i că-i luăm suvenir, adaugă Dimi, chicotind.
Urcăm scările din lemn spre marginea craterului. Sus, panorama ne taie răsuflarea: valuri de lavă înghețată, munți tăcuți, lacul Hreðavatn lucind în depărtare și, jos, Cocuța – un punct alb, loial, care ne așteaptă ca un câine credincios la marginea drumului. Grábrók e o frumoasă rană a pământului, deschisă acum 3 400 de ani într-un moment de exuberanță vulcanică. E cel mai mare din cele trei cratere ale fisurii Grábrókarhraun – celelalte două, Rauðbrók și Smábrók, sunt niște frați mai mici și mai timizi, retrași printre mușchi și stânci. Traseul ne dezvăluie o lecție de urbanism montan: scări de lemn, pasarele impecabile, totul gândit pentru vizitatori curioși și încălțați neadecvat. Ascensiunea de 15-20 de minute e cât se poate de blândă, iar sus… surpriză! Nu suntem singuri. În jurul nostru, zeci de turiști de toate vârstele, echipați de la sandale până la bocanci profesioniști, se înghesuie pe marginea craterului pentru selfie-uri panoramice. În depărtare lacul Hredavatn strălucește leneș. Coborâm încet, aruncând priviri prelungi peste umăr, conștienți că vulcanii au o memorie mult mai vastă decât a noastră.
— Hai, Cocuțo, e rândul tău să ne duci la cazare.
Dar Cocuța nu e pe aceeași lungime de undă.
— Tic-tic… krrk… și liniște.
Dimi mai încearcă o dată. Tot nimic. Zgomotul prietenos de mai devreme s-a evaporat, înlocuit de o tăcere glacială.
— Cred că s-a supărat, zic. Poate n-a gustat gluma cu mai veche decât vulcanul… Sau poate vrea și ea la Raudbrok, locul cu pantaloni roșii așa cum este botezat.
Îi fac o promisiune tainică, în gând: îi schimb uleiul și-i curăț bordul cu lavandă, dacă ne iartă. Dimi atinge volanul cu o blândețe de îmblânzitor de lei, rotește cheia și…
— Vruuuum!
— Cocuța iartă, dar nu uită, râde Dimi.
Pornim mai departe, un pic mai înțelepți și cu o doză nouă de respect pentru capriciile tehnicii cu personalitate. Pe drum, punem o melodie islandeză – ceva cu viori și vânt – și ne adresăm Cocuței ca unei prietene de nădejde:
— Cocuțo, tu ne știi în halul în care arătăm dimineața și tot ne porți prin lume. Ești legendă.
Parcă, din boxe, se aude un claxon de aprobare.
Deodată simt un fior straniu. Nu e frigul, nu e oboseala, e… ceva. Un fâlfâit de magie greșită. Dimi mă cercetează ca un medic tribal. Mă cunoaște de atâția ani.
— Tu știi că ești deocheată, da?
— Poftim?
— Te-ai uitat prea adânc în ochiul Grabrok-ului. Clar. Ai luat-o razna pe lava aia verde. Noroc cu Cocuța, ea e imună la blesteme vulcanice.
Mă retrag în sanctuarul din spate, printre sacii de dormit, baterii externe și conserve de fasole, și mă las moale, ca o clătită uitată pe tigaie. Lângă mine, Rozalindion. Trolerul meu roz, având colțurile rotunjite de drumuri și plecări. Se preface îngrijorat, dar îi licărește fermoarul de bucurie că, în sfârșit, împărțim spațiul și drumul. L-am scos din dulap și din monotonie. Iar el, loial și discret, încearcă să-mi aline grijile cu parfumul familiar de lavandă și plastic bun. Un fel de recunoștință că îl port cu mine. Că nu a fost uitat.
Cocuța toarce liniștit, cu motorul ei de bătrână înțeleaptă:
— Nu-ți face griji, fata mea… ajungem noi la camping. Și da, au priză.
Și ajungem. Campingul Snorrastadir apare ca o oază rurală: o fostă fermă transformată într-un loc de refugiu pentru călători digitali, hipioți organizați, și oameni care doar vor să se spele cu apă caldă. În depărtare, câteva fete din Elveția se plimbă călare prin iarbă umedă. Miroase a fân și ordine. Ceva din mirosul ăsta mă liniștește. Pentru o clipă, pare că totul e în regulă. Plătim printr-o aplicație, desigur. Suntem în Islanda, unde și oile probabil se loghează pe rețea și postează din pășune.
Dar… curentul. În bucătăria spațioasă apare o priză. Apoi alta. Apoi încă una. Le încerc. Nimic. Eu și un neamț cu burtă, într-o tăcere solidară, oftăm în silabe diferite. Ne privim. Ne înțelegem. Suntem personaje într-un episod islandez din Survivor: Electric Edition. Găsesc într-un colț un cablu prelungitor, încolăcit ca un șarpe uitat de lume. Nu are etichetă, dar strălucește a speranță. Îl ridic cu gest solemn și îl botez în gând: Thor. Linia vieții noastre. După cină, care se petrece pe niște mese mari, gen „cămin cultural de comună românească”, intrăm în vorbă cu un cuplu din Spania. Ea e vegetariană convinsă, el mănâncă salam în picioare. Ne dăm mâna peste farfurii de plastic și râdem. Totul pare simplu aici.
Seara, în criză totală de amperi, pun prelungitorul în… baie.
— Aici e ultima redută, zic.
Îmi înfig telefonul în priză cu mișcări de chirurg. În pun și pe-al lui Dimi. Mai apar alți 8 oameni, ca la o slujbă ad-hoc. Românii, ca întotdeauna, adică eu, explică sistemul:
— Vezi, dacă e roșu butonul, e mort. Tre’ să-l resetezi de aici.
— Merge doar cu adaptorul ăsta, îți dau eu unul.
Peisajul? Formidabil. Un apus dintre acelea în care ai impresia că Dumnezeu pictează direct pe retină. Cocuța zâmbește în lumina roșiatică
— Ați supraviețuit Grabrokului, prizei și deochiului. Bravo, trib de digitali pe roți! Adorm cu grijile reduse la o listă scurtă: semnal, baterie și apă caldă. Când le ai pe toate trei, în Islanda, ești rege.
Miercuri – 07 august 2024
Siglufjordur – Borgarvirki – Hvitserkur – Grabrok – Snorrastadir | 404 k

Elisabeth BACIU

(n. 2001, Rădăuți, Suceava) este absolventă a Facultății de Litere din Cluj, secțiile Franceză – Literatură Comparată. Elisabeth a publicat poezie în Revista Apostrof și pe platformele literare Noise Poetry, Mezomorf, Poezia de Duminică, Planeta Babel. Când nu dansează, revizitează istoria artei prin traiecte personale. O pasionează intersecția dintre discipline, în special cea dintre filosofie, critificțiune și artele performative.
Poeme de-ale ei apar în antologia O tandrețe strict teoretică, Editura Cartex, coordonator Marian Mihai.

poți măsura tristețea în găurile de pe fața mea
am dus multe războaie cu tranșeele porilor
strategii iritații atacuri invazii sensibilizare
distrugere
apoi grijă refacere răbdare
și iar indisciplină

îți trebuie curaj să poți trăi cu atâtea coji rupte și sânge uscat pe obraji
creme peste tonice peste geluri peste creme peste antibiotice peste naturiste
cabinet
dermatologie ginecologie endocrinologie

rănile mi-au schimbat culoarea ființei
felul în care mă comport cu fața mea traduce felul în care gândesc despre mine
fața mea e un întuneric supraexpus
o rănesc înainte să-și revină
o corectez obsesiv cu tratamente
o maltratez apoi cu ură
nu îmi amintesc când a fost ultima dată când am lăsat-o în pace

fața mea e un strigăt de ajutor

câte răni ai să mai provoci
câte pete ai să mai aduni
cât sânge vei mai lăsa să curgă
câte infecții vei mai provoca
până vei lăsa corpul să te ajute
să te vindeci?

când n-ai să mai crezi în tatăl care îți acoperea rănile deschise cu rostopască
și-ți spunea
degeaba te dai cu bidineaua și te ungi cu toate tincturile pământului
ești o bardă de topor

înaintezi cu fața rujdită
le dai celorlalți șansa să vadă țesutul care nu se mai închide
îi rogi să fie blânzi
fiindcă nu de soluții ai nevoie
ci de grija și iubirea pe care nu le-ai găsit în tine
 

Distribuie: