Propoziții pretențioase – Astruci
Tribut…. Un soi de obligație prinsă-n mentalul șchiop al degetelor.
Tribulație ce a smuls nu numai lacrimi de durere, ci și de neputință. Știți cât nerv poate aduna sufletul din astă pricină? Maxim! Toți nervii fojgăind subcutanat, într-o escaladă rapidă până în creier, coborâți în membrul cel mai viguros și cel mai îndemânatic – de fapt neîndemânatic la toate cele -, mâna dreaptă și terminația ei prin care se descarcă toate frustrările: pumnul. Aplicat materialelor cele mai dure ieșite în cale: zid, țevi, scoarță de copac, lemnul acoperișului. Doare…. Dar așa îi dai o lecție neputincioasei. Lipsitei de vlagă, de precizie, de voință. Amintirile…. Cât să te dezamăgească profund. Arcușul tremura de oboseală, sfrijitele degete stângi – de la mâna stângă și stângace – abia dacă mai puteau executa amărâte serii de optimi în ritm moderat…. La vioară nu făcusem mare brânză, nu-l apucasem pe Claudiu Vornicelu nici măcar de tivul cracilor pantalonilor de concert, pianului abia dacă îi putusem dezvălui taina transpoziției degetelor pe o octavă, clarinetul nu-mi șoptise taina dublelor sunete – performanță atinsă de cel mai mare clarinetist al nostru…; abia l-am găsit; păi, este posibil ca-n Wikipedia să figureze Udilă și Mieluță și Aurelian Octav Popa să nu fie de găsit? (mi se plimba Octav prin bilă, nu însă și restul numelui) -, așa cum o făcea maestrul. Un zero barat în desăvârșire, asta eram! Și să nu pot nici măcar un ciocan să-l învârt după voie? Asta chiar punea capac tuturor. Cu letcoanele…. Alte deznădejdi acuplate celorlalte. Bă, dar chiar nu-s în stare de nimic? Facultate nu, fiindcă degeaba „vezi” matematică dacă la examene se dau bazaconii sau nu le nimerești intențiile testorilor, nicio configurație astrală geometrică nu se aliniază la dorințele tale de a adera la casta intelectualilor, muzică cu chiu și vai, meserie te halesc fără să te pot înghiți. Halal! În momentele supreme de cădere psihică, concluzionam că degeaba mi-am asuprit bietele degete, rămase în urmă cu creșterea și cu coordonarea – căci le aspream existența periodic sau la nevoie cu fel de fel de pedepse; nu le iei „gâtul”, dar un bici pe spinare tot le aplici; o plesnire peste colțuri de obiecte tari, cât să tremure și să învețe lecția muncii asidue -, că degeaba am încercat să le leg cu ațe imaginare de mințile conștientizării, nu mai era nimic de făcut. Și-ntr-o profundă dezamăgire mă cufundam, mă lăsam moale patului, lacrimilor….
Momentul cheie…. I-am zis casa Moșescu, deși…. Nu puteam sta încă precum caprele de pe măgura Fișicilor. Abrupta pantă a lateralelor – spre doamna Chircu și spre Gheba – nu mă primise, în ciuda voinței mele declarate, „De azi înainte pot să stau!”, cu niciun braț deschis, cu niciun arici pentru tălpile încălțărilor, cu nicio plasă de siguranță. Alunecam….
Așa m-am trezit rememorând momentul în care Tamba îmi spusese: „Stai pe scară, Fulgerică!”; cum dracu stătea el? La doamna Ichim. Pe bucătărie și magazii. Pe spate. Când am simțit că-mi fuge un picior, apoi celălalt și cu totul mă duceam la vale. În mai puțin de o secundă m-am prins de dumnezeu știe ce. Holțșurub, cută. Habar n-am. Cât să mă opresc și să nu mă trezesc în grădina doctorului Iancu pe vreun bolovan. Fiindcă știam senzația, fiindcă simțeam încă durerea celor două urâte căzături: una pe terenul de fotbal de la Școala de muzică de la Buzău, direct pe radius cu corpul meu și al unui coleg și una din vârful gardului de la Vlahuță, de la trei metri, pe același braț stâng, făcut sandwich între corp și cel mai nepotrivit cataroi din grădina liceului.
