Literadura nr. 38 (8)
Victoria MILESCU
Podul de cuvinte
Înaintezi încet printre lucrurile
adunate de-a lungul anilor
abia pășești printre ploi, uragane
zăpezi de cristal, năluci
am să te ajut să mai faci un pas-doi, uite
îți iau din drum pomul cu jucării
suicidul ratat, dau brânci munților de nebunii
în fluviul în care înoată piranha
gonesc veverițele din scorbura minții
îmblânzitorul de inimi sfărâmate
goeleta cu marfă de contrabandă
în pânzele ei suflă fluturii cap-de-mort
vânez tigrul siberian, pasărea bocitoare
dau la o parte aerul cu țepi
îți iau din cale și culorile cerului
să nu te ademenească atunci
când vei face primul pas
pe podul cuvintelor carnivore, cu gheare și colți
îți las o stea, să nu te rătăcești
ține privirea sus, către ea
ai grijă să nu o stingi respirând prea adânc.
Am pariat pe tine
Îngerul nu a mai venit azi
ieri mi-a reproșat, întristat:
nu-mi place cum te porţi cu versurile
pe care ţi le dictez
nu le transcrii corect, te grăbești
nu le oferi finalul care să detoneze turnul
cu păsări adormite
te oprești și le pui palma pe gură
tocmai când încep să rostească adevărul
amplu, sonor, nu reziști
sub biciul de plumb al cuvintelor
am crezut că eşti de cursă lungă
odată am pariat pe tine
dar tu oboseşti ca orice om, renunţi uşor,
cedezi la primul foc de avertisment
pleci cu prietenii în croaziere, pe căi neumblate
pleci oriîncotro vezi cu ochii
eu vreau să rămâi aici, cu mine, pironit
pe crucea de lemn de scris
te plângi că îţi iau aerul, sângele
că îţi storc ultimii ani din viaţă
dar viaţa ta sunt eu
iar versurile sunt zilele tale.
Octavian MIHALCEA
DEGETE FINE
Îmbrățișarea fără ascultare
Trezirea la distanță,
tânără distanță disponibilă
Ca și când nu am fost acolo
s-au întins buzele acelei
aventuri care venea
Fructele iubirii pot fi negre
Printre semne, în somn,
rămâne casa interzisă
Ochi plânși trec
spre himere salvatoare
Figurile cresc pentru a se deschide
Masca respiră cumva desenată,
odată cu florile prețioase ale enigmei
SUBTERANELE
Câte o ploaie
a fiecărui infern
Luptele nu se uită
Arta mare apropie culori
Într-o dimineață subțire
vei vedea subteranele
De neuitat rămâne petala,
veche stea eliberată
printre multe răni
STEME
Răzbunare și suferință,
căldură neatinsă de lumină,
pe lângă prea puțin
explicabilul incendiu
Brusc au apărut secundele,
stemele unui deșert nesfârșit
Apusul metalului împarte fuga
Trăim osânda verii: revărsare
peste raze ascuțite, călătorie
și adevăr aproape știut
Doar unele dispariții
ard mai bine
ARMONII SCHIMBATE
Vocea lungă așteaptă
triumful armoniilor schimbate
Dincolo tremură
ceea ce ne cheamă
Voința înconjoară corpurile,
împrumutând cuvinte fluide
Aici intervin lucrurile
fără nume
Miraj alb, reîntors
SĂGEȚI DE MARMURĂ
Să fie o libertate puțin crezută!
Păsări care coboară
spre alte trăiri
Avem amintirile, noaptea simplă,
cele ce se adună fără reguli
Sentimentele se furau…
Lent, a trecut una dintre tinereți
Mările orizontului aruncă
săgeți de marmură
Flacăra unește adevăruri cuceritoare
DEZLEGARE
Simpatia verticală
în fața scenei parfumului
Grația poate fi verde
Ați transformat iubirea
în pseudonimul ei!
Pentru ce o poziție trecută?
Nespusul va dezlega
cântece încercuite
Vină aleasă
Gust al zăpezii
Mohamad OSMAN
(Damasc, Siria)
Tu, poem
Tu, poem
nu pretind să porți tu toată durerea,
dar, ești parte din sufletul meu
și nu se poate atinge sufletul dacă nu e pătruns de durere.
Accident de circulație
Trupul meu fără viață pe asfalt
acoperit cu pagini de ziar
lovit de o femeie vitezomană
care a fugit de la locul accidentului
Pești morți pe lac
plutind
zilele mele trecute
și cele care vor veni…
Gura ta
Ochii mi se închid pe un puls ascuns
în buzele tale
un amestec fin de salivă și fire de lumină
într-o invitație seducătoare…
Eu nu mai fac deosebirea între gânduri și vise
de când roua buzelor tale
a luat tandrețea din lume.
Adorându-te
considerând că ești religia ce oferă ieșirea din eternitate…
care scapă de la pierzanie un rând de zile
plutind la derivă într-un torent mânios.
Imn de înmormântare
Ascunzându-ți sărutul între buzele mele
așa cum se păstrează o floare între foile unei cărți.
După timp îndelungat
floarea se ofilește, nu-și mai recapătă viața
dar,
îmi pătrunde în suflet
niște zile abătute
fără timp
cufundate cu forța în noroiul de după
taifunul abandonării.
Paloarea e absolută
moartea mă eschivează
chiar dacă nu pare să aibă ce să-mi ia.
De unde vine depărtarea ta
învăluind totul în negură
ca și cum ar fi un imn de înmormântare
