Propoziții pretențioase – Aservea
Breasla….
Breslele. S-ar spune că le aparțin, deși distanța dintre mine și ele este ca de Pământ la Lună. Coincidențele care m-au făcut membru sunt cumva bizare. Am fost de fiecare dată omul nepotrivit la locul necuvenit. (M-am oprit din perindarea pe străzi și acoperișuri doar un moment.) Și pentru că meseria de tinichigiu este aici cea mai prezentă…. Ce-am căutat să-mi pun mintea cu ea? Atinsei probabil punctul maxim de căutări în acei ani. Cât vedeam și percepeam împrejur, toate căpătaseră o limită. Nu mai reușea nimic să mă stârnească, să mă incite, să-mi ofere un nou orizont. Și din lâncezeala în care mă prăvălisem și atârnam zi de zi, după toate câte celelalte îmi oferiseră și se epuizaseră și ele, m-am trezit într-o zi interesat de meseria celor ce alungă ploaia de deasupra capetelor. Într-atât încât curajul și implicarea mea au fost dincolo de așteptări. Credeam doar că mă voi ține de ea ca un slujbaș conștiincios și nimic mai mult. Credeam că înainte și după ce programul se va fi terminat mă voi întoarce la viața normală. M-am înșelat. Puțin câte puțin m-a acaparat până traiul meu de dincolo de ea, și nu numai, a rămas doar cât să dorm puțin, să mă spăl la viteza ciclului militar de instrucție, să mănânc pe fugă și să stau cumva stingher față de familie în puținele clipe când reușeam să mai fim împreună. De la primele lucrări eu și meseria am fost cei mai mari dușmani. Pe… toate părțile… corpului. Mă ura într-atât de tare că-mi lăsa de fiecare date urme. Semne. Nu vrei, faci pe inabordabilul…. Într-adevăr. La începuturi, și sunt câțiva ani trecuți, abia dacă se lipea ciocanul de lemn de mine, abia dacă reușeam să execut forfecarea tablei, fâșierea ei în bucăți mai mari sau mici cu totul, abia dacă aveam putere să „provoc” îndoirea la 180 de grade cu falțul. Să ridic coamele, să le las, să le închei? Aiurea. Eu însumi eram siderat de cât de rău mergeau operațiunile. Căutasem soluții. Ciocanului îi tot tatonam poziția convenabilă. Fără sorți de reușită. Se rotea la fiecare ridicare. Și, deși îl țineam cât de strâns puteam – atunci chiar credeam că strângerea era cea potrivită, cea mai cea, și mă înșelam -, palma netedă, fină se comporta ca un lagăr. Când să lovesc cuiul sau falțul cu partea potrivită, în aer își schimba fațeta și nu de puține ori nimeream degetele mâinii stângi. Dureri, tânguiri și înjurături din tot vocabularul popular vulgar. Auiești de durere de se aude cale zece poște. Uneori nu mai aveam lacrimi de vărsat fiindcă glandele lacrimale asecară. Când am început să înțeleg câtă forță este necesară înțepenirii cozii în aceeași poziție, am întâmpinat alte neajunsuri. Lipsa de transpirație, la fel de rea ca formele proeminente din pielea palmei, face niște bătături…. Zemoase, cocoșate ca spinările cămilelor, usturătoare dacă pielea nu rezistă suficient până la auto dezumflarea lor cu unul dintre acele de siguranță de acasă sau loco cu un triunghi foarte ascuțit în vârful A încropit cu foarfeca dintr-un rest de tablă. Le dai cep, țâșnește lichidul de „frână” și aștepți decorticarea în timp. Cu durerile aferente. Foarfeca…. Două fălci, două mânere, două părți înfrățite doar cu un șurub. Nu și-ntre degetele și palma mea dreaptă. Trăgeam cu degetele mic și inelar, împingeam cu carpienele degetului mare fără să reușesc măcar să ciupesc puțin foaia de tablă. „Tăticule, ce are, bre, de nu vrea să taie? Nu e ascuțită?” Ba bine că nu. Cu carabla lui, fălcile forfecau tabla ca pe hârtie. Și mă făcea prost, mă făcea neputincios și chiar puturos. Și nu eram în niciunul dintre felurile înșirate. Doar că nu prinsesem șpilul. Da, nu aveam forță. Degetele mele drepte încă plăteau tribut arcușului, poziției crispate, înțepenite, necesară.
