CulturăLiteradura

Literadura nr. 38 (7)

Alexandra Iulia ZECHERU

Frunza

Nu am timp. Nu am timp să fac tot ce-mi propun, să termin tot ce am început. Nu am timp să mai observ, să mai rămân cu privirea ațintită în gol, să ascult, să visez, să dorm până târziu, să merg pe stradă fără un scop precis. Eu nu mai știu cum e să te plimbi o după-amiază întreagă, să te uiți la nori și să admiri frunzele îngălbenite ale copacilor. Simt cum timpul mi se strecoară printre degete, îmi scapă, fuge de mine. Cu ce i-am greșit? De ce nu vrea să mai stăm împreună? Așa de tare să-l fi supărat…?
Văd cum cresc. Mă uit în oglindă ca la o străină. Ce păr blond aveam la grădiniță! Acum s-a închis, s-a făcut șaten. Înainte aveam ochii rotunzi, mai mari, fie că mă uimea tot ce vedeam în jurul meu, fie că ascultam cu atenție tot ce mi se spunea și, instinctiv, deschideam mai mult ochii. Acum sunt migdalați. Când mă concentrez, nu mai am tendința de a-i deschide larg, ci, dimpotrivă, de a-i miji. Ramele colorate ale ochelarilor au fost de mult înlocuite cu cele negre. Nu mai am aceeași expresivitate în priviri. Inocența s-a risipit și ea. Înainte aveam, făceam, eram… Mi se pare că nu mai am nimic din ce am avut, că nu mai sunt nimic din ce am fost, că am pierdut tot, că mi-a murit copilăria. Cine sunt? Cine mai sunt? Vreau să țip, dar știu că m-ar auzi vecinii. Vreau să alerg, dar înăuntru n-am spațiu și afară e frig. Îmi mușc buzele până simt gustul dulce-dureros al sângelui. Îmi transpiră palmele. Ascult nervoasă ticăitul ceasului și bat din picior. Simt cum oboseala mă strânge și mă împresoară. Aș vrea să mă culc, dar știu că, exact atunci când mi-e mai somn, nu pot să adorm. Îmi tremură mâinile. Respir sacadat. Încep să clipesc mai des. Ce e cu mine?
Mă uit pe fereastră. Soarele iese timid dintre nori. Frunzele par să nu se mai zbuciume atât de tare în bătaia vântului. Aud voci. Una spune: „Nu-i nici prea cald, nici prea frig. Ce ar merge acum o plimbare!”. Alta îi zice răspicat: „N-ai timp de nicio plimbare! Nu vezi câte mai ai de făcut?!”. Eu nu știu ce să le răspund. Fiecare e cu dreptatea ei. O forță din afara mea mă ridică de pe scaun. Îmi iau ca în transă o geacă subțire și cobor în grabă scările. Afară mă izbește în față un aer rece. E mai frig decât credeam. Dar nu mă întorc după o geacă mai groasă. Simt că, dacă m-aș întoarce, aș rămâne în casă și n-aș mai pleca. Încotro s-o iau? Nici nu știu de ce am ieșit. N-am nimic programat. Nicio întâlnire, nicio ședință, nimic. Mai aud o voce. Mă întreabă: „Trebuie să-ți programezi fericirea?”. Îmi strâng buzele și încuviințez din cap. Are dreptate. Nu totul se programează.
Pornesc alene pe străzile pustii din cartier. Mă plimb fără direcție. Nu știu unde am să ajung. Ce știu e că mersul și aerul rece îmi fac bine. Mult bine. Nu mai respir sacadat. Nu mai aud voci. Când am ieșit din casă, am uitat să-mi pun ceas la mână. Eu nu uit niciodată să-mi pun ceas la mână. Cred că e un semn. Aud foșnetul frunzelor. Nu numai că-l aud, ci îl ascult așa cum nu știam că pot să ascult. Îl ascult ca pe o melodie veche, de mult uitată, dar care mai trăiește, totuși, undeva într-un colț de minte, undeva în inconștient. Ce frumos sună! Mă opresc în dreptul unui arbore masiv, închid ochii și continui să ascult. Bine că nu e nimeni pe stradă. Cine m-ar vedea ar zice că sunt nebună. Ce fericiți sunt nebunii! Deschid ochii și mă uit la frunzele arămii care cad. Unde se duc frunzele care cad? Ele chiar că nu mai au timp… Pe una o prind în palmă. E rotunjită spre bază și ascuțită spre vârf. Ca toate frunzele. Dar ea nu-i ca toate frunzele. Frunza asta a căzut în palma mea ca o speranță. Nu-i mai dau drumul.
Fără să-mi dau seama, ajung în zona spitalului județean. Curtea era plină de însoțitorii bolnavilor, de oameni care așteptau o veste. Era o rumoare generală. Oamenii vorbeau la telefon ca să-i țină la curent și pe cei de-acasă. Auzeam frânturi de conversații și frigul mă strângea mai tare. „Au operat-o, dar încă nu s-a trezit”. „L-au băgat în sală acum două ore, dar încă n-a ieșit”. Dar încă… Vedeam cum în acele momente oamenii nu știu dacă mai au timp. Timp să-i vorbească celui de pe patul de spital, să-l îmbrățișeze, să-i spună „te iubesc”. Ceva cald îmi iese din ochi. Acasă mă văitam că nu am timp și mi se părea că nimeni nu mai suferă ca mine. Începusem să-mi analizez trăirile și aveam impresia că „simptomele” mele semnalează o clară depresie. De fapt, în acele momente eu pierdeam o parte din prețiosul meu timp. Cât de banale, de mărunte erau motivele mele de suferință!
Văd o fetiță ieșind pe ușa spitalului. Era slabă, cu părul negru și cârlionțat și cu branulă la mâna stângă. Era bucuroasă că mama, care se afla cu câțiva pași în urma ei, a lăsat-o să iasă afară. Vede un morman de frunze. Ia o frunză și o aruncă în aer. Mai aruncă una. Râdea. Era fericită. I-am dat ei frunza mea.


Tudor Cicu

tu spui că e timpul

uneori prin ochii aceștia trece tristețea
ori teama de a te pierde
și doar fusesem cu toate visele mele legat de cer
și fericit că măcar aveam vise.
fericit ca și cel care a deschis fereastra
strigând că aici lucrurile nu sunt fără speranță
atât de mult am iubit eu semnele ivite pe cer
după plecarea ta.
dar acum poposesc, iată, pe un anume țărm
tot aud glasul celui alungat de talaz
ori pe mare asudau ca niște orbi, la vâsle, ai mei.
mâine, domnule, mâine, spui tu
e vremea să ne întoarcem viscoliți de amintiri,
să mă uit în ochii tăi
ca singura pasăre stingheră din vârful copacului
ce se uită prin fereastră la mine
și pare că ar povesti cuiva
ce se întâmplă cu noi.
martoră și ea spaimelor din atâtea zile
și atâtea nopți întregi
că nu m-am văzut în mijlocul cerului
așteptându-te sub zarzărul de lângă gard
nici soarele nu mai e, demult, la locul lui;
sub castani e doar cea care ne-a ghicit în cărți
își frânge degetele în orașul tăcut.


Gheorghe VIDICAN

răzleață clanța ușii

răzleață clanța ușii e o mirare-a toamnei răzlețul meu pustiu
urme de umbre și tăceri le simt curgând pe gamba șoaptei
scrâșnind sub greutatea fricii un capăt de lumină străveziu
a înflorit fereastra un creștet de umbră împodobește altei

lumi agoniseala înghesuită frica-mi bate-n cuie somnul
iluzii nezidite sunt doar tandreți târzii rămase fără gust
mănâncă mucegaiul nopții toamna își arde-n tihnă pomul
ce din tulpina lui plină de vise îi naște fricii-un bust

singurătatea-i beată și din a ei unghere asmute iar trecutul
cu pleoapele tăiate e-un elixir al toamnei ce nu-și găsește leacul
din galbenul gutuii cu umeri ruginii dă toamna cu-mprumutul
iubirii doar regretul că-a nins tăcerea fricii… și se sfârșește veacul

îngălbenit e timpul în turnul primăriei a devenit robust
în ochiul meu săpăm tăcerile toamnei le înecăm în must


psalmul tăcerii

pereții de sticlă se fac țăndări sclipitoare tăceri
migrează precum mirosul femeii într-o lacrimă
plină de degete iubirea dă buzna-ntr-un ieri
fără să respire tăcerile timide ne ating uită-mă

scârțâitul clipei se-mbracă-n rochii de seară
face prin parc reverențe unui salcâm taciturn
în palme ne cresc neliniști ce-s duse la gară
de-o bătrână caleașcă a vieții fugită din turn

înflorită-n cireși tăcerea se joacă adoarme
în scârțâitul fântânii aud răsăritul de soare
în lacrimă se deschide o ușă plină de foame
frivolă își hrănește trecutul cu vise și moare

ferestrei îi intră somnu-n picioare tăcând
într-o ușă de lacrimă se tace plângând

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share