Literadura nr. 38 (4)
Mihaela Roxana BOBOC
Pastila de timp
Dragostea într-o încercare de poezie
la pas printre frunze ude
mâinile copilei în părul meu
noapte de noapte
casca wireless pe care o trec
de la mine la tine
odată cu muzica
trandafirul pe care îl întinzi
după ce noaptea ca un ghimpe
s-a furișat sub piele
trupul pe care îl împart în zadar
sufletul ca o ploaie
de noiembrie
până la os.
*
Femei. Mame.
alternanță
cadență
Mame. Ploaie. Toamnă. Femei.
copilul surprinde moartea cu un zâmbet.
*
Mi se face frică
închid telefonul
versurile se strâng în pumn
nu le dau drumul
ultima dată au mers ca un somnambul în cetate
aruncând piatra dincolo.
*
Orhideea de pe birou are rădăcini întortocheate
caută viața de sub pământ
si eu o scufund în apă
rădăcinile devin verzi
ca și când s-ar întoarce în tulpină
doare.
*
Linia de plutire
între mihaela și roxana stă
o frânghie pe care întind poeme
și le numesc după noi.
*
Nu pune zăbala în gura poeziei
rămâne craniul cuvintelor
ochii privesc în palmă
liniile pe care urcă și coboară
sufletul
*
Când cred că m-am vindecat
vine șuvoiul ăsta de poezie
pe coapsele mele
în locul tău.
*
Îmi iau pastila de stres
timpul devine o plastilină
din care scot un înger
îl pun în brad
printre ornamente
iubirea rămâne împachetată
strălucitor pe podea.
*
Lumini. Umbre.
Păpușa cu păr negru
și cerul în ochi
apusuri decolorate
pozele alb-negru
o haină veche
în care îmbrac copilăria.
Vine Crăciunul!
*
Metabolism blocat
claxoanele sună strident
graba șoferilor anunță
sărbători în contratimp.
*
Te iubesc
este doar o formă
de a spune ceva
când îți vine să scoți din tine
măruntaiele iubirii.
Nu mai scriu un singur rând
în stare de libertate
Ana Maria NEGRILĂ
Grădina alchimiștilor
La câteva zile după ce părăsim Calicutul, găsesc în desaga mea, ascunsă printre haine, o cutiuță de lemn acoperită cu un lac cărămiziu, iar în ea, un inel de aur curat, cu o strălucire caldă, ca de soare la apus. Partea de deasupra, lată și ușor bombată, este împodobită cu o floare în relief, lucrată cu migală, din ale cărei petale ies în chip de strajă două păsări mici, cu ciocurile întinse una spre cealaltă. În mijlocul florii a fost prins un rubin oval, roșu ca sângele, iar de o parte și de alta se află safire albastre, tăiate în formă de picătură. Piatra din mijloc pare vie, ca o inimă care bate tainic în aur. Pe margini, cercul inelului este gravat cu vițe subțiri și frunze adâncite în metal, semne care amintesc de pădurile sudului, unde pomii cresc sub vânturile calde ale mării.
Este un dar, fără doar și poate, și mă gândesc întâi la Gellén, apoi îmi dau seama că nu ar putea fi el, fiindcă singurul om bogat care a fost alături de mine, care a venit să mă viziteze cât eram bolnav și a avut tot timpul acces în camera mea, a fost Maymūn. Răsucesc inelul și mă gândesc la semnificația lui. Nu este ceva ce ar putea să poarte pe deget un pârlit ca mine fără să i se ia gâtul, așa că-l ascund cu grijă, și de ochii celorlalți, și de regretele mele.
Este o podoabă, dar și un semn de prețuire, de jurământ ori de apărare împotriva celor nevăzute. Maymūn rămâne astfel pierdut în umbră, iar eu, privind în largul mării, mă întreb:
Au existat oamenii aceștia? Am fost cu adevărat în India sau am visat totul? Prietenul meu și-a împlinit dragostea? Gellén a reușit să scape?
Chibzuiesc la toate acestea și la multe altele în timp ce refacem drumul spre Egipt, dar în sens invers, de parcă timpul ar vrea să o ia înapoi, nu înainte, din momentul în care am înghițit darul nemuririi. Nu vreau însă să-i verific puterea, așa că nu mă arunc cu capul în valuri, nici nu îmi pun jungherul la gât. Nici Bertramus nu pare să pună la îndoială starea mea de sănătate și posibilă permanență pe acest pământ și chiar îl aud cum se laudă în fața unor negustori, folosind însă cuvinte vagi, cum că ar avea rețeta nemuririi. Când observă că îl ascult, de obicei tace și îmi dăruiește un zâmbet complice, ca și când am fi fost amândoi părtași la o minune.
Eu nu am de gând să-i susțin prostiile și escrocheriile, mai ales că într-o zi, după ce ne îmbarcăm din nou pe acele coji de nucă de cocos cu papură împletită în loc de vele, mă împiedic de unul dintre sacii lui, mă supăr și îi trag un șut, moment în care simt o durere ascuțită în fluierul piciorului, din cauza conținutului tare ca o stâncă. Nu este nimeni împrejur, așa că deschid baierele lui și descopăr – minunea minunilor! – săculețe, poate douăzeci sau mai multe, pline cu aur, argint și pietre prețioase. O adevărată comoară!
De unde ar avea Bertramus așa ceva, atâta timp cât îl știam destul de sărac încât să lase pe alții să îi plătească drumul spre Calicut? Ies pe punte și mă apropii de bătrân, care stă pe un fel de băncuță și vorbește cu unul dintre negustorii musulmani care merg la Cairo. Nu are rost să îl întrerup, așa că mă duc lângă parapet și mă uit în zare, unde se vede conturul neclar al unei insule.
Ce aș putea să-l întreb și ce mi-ar răspunde? Din când în când îi arunc priviri furișe, dar, chiar și când rămâne singur, tot nu mă duc la el. Mi-e greață de vorbele lui mieroase, de fiul meu încolo, de fiul meu încoace! Bănuiește că am rețeta și vrea să se dea bine pe lângă mine.
Tocmai gândesc aceste lucruri, când îi aud vocea unsuroasă în spatele meu.
– Fiule, îmi spune, nu sta în vântul acesta ca să nu răcești!
Mă întorc sfidător spre el.
– Ce poate să pățească un om care este nemuritor?
Bertramus râde ușor.
– Să răcească, să îi curgă nasul! Să aibă vreo durere neplăcută. Nu te gândi la moarte neapărat. Mă întreb, șoptește, aplecându-se spre mine, ce s-ar întâmpla cu un nemuritor care ar fi închis pe vecie într-un cufăr, așa ca djinnul din poveștile pe care le-am auzit în deșert și în care acest duh era întemnițat într-o lampă. Îți dai seama cum ar fi? Să trăiești o eternitate astfel?
Simt cum carnea se încrâncenează pe mine, iar ochii îmi devin două săbii de smarald.
– Nu îmi dau seama. Totuși, Domnia ta cu siguranță n-o să aibă parte de-o astfel de eternitate, așa că nu trebuie să vă fie teamă dacă v-ar fereca vreun neprieten în vreo ladă și v-ar arunca pe fundul mării.
Expresia îi devine prudentă, apoi mi se pare că văd în ochii lui sclipiri de ură, ca jăratecul dintr-o sobă. Până la urmă râde și face un gest de lehamite.
– N-ai de unde ști dacă voi avea sau nu parte de eternitate, dar poate ar fi trebuit să te gândești c-aș putea avea, doar eu am preparat primul elixir.
Îmi întoarce spatele și pleacă, iar eu rămân cu ochii holbați la el, învinuidu-mă, nu fără temei, de prostie. Sigur că Bertramus a gustat și el din Piatra filosofală când a văzut că eu m-am făcut bine.
Mă reped după el și-l apuc de braț.
– I-am dat și lui Gellén din elixir!
Se întoarce calm spre mine și-mi îndepărtează mâna cu o forță mai mare decât l-aș fi crezut în stare.
– Ai mai spus asta! Dacă e așa, înseamnă că toți trei ne vom mai întâlni cândva. Acum, e posibil ca prietenii noștri să-l facă pierdut, fiindcă nu îi văd omorându-l la lumina zilei. Moartea lui ar arăta că rețeta noastră nu face două parale…
Eu nu mă las însă.
– L-ați vândut pe Gellén, ați luat bani pe rețetă și pe viața lui!
Bertramus îmi zâmbește vag.
– Cine vede câștigul și nu profită de ocazie este mai rău decât animalele! Nemurirea fără bani nu este de dorit.
O variantă corectată și puțin mai cursivă, păstrând tonul și stilul, ar putea fi aceasta:
Într-adevăr, bătrânul a gustat din elixir, apoi s-a gândit cum să se îmbogățească rapid, așa că a vândut ce avea la îndemână: rețeta și pe cerberul ei, Gellén. Bertramus o ia spre scara care duce sub punte și mă lasă uitându-mă lung în urma lui. Are nemurire, are o avere primită ca plată pentru rețetă – ce nevoie mai are de mine?
Totuși, nu încearcă să mă vatăme în vreun fel, îmi acoperă cheltuielile ca și până atunci, iar când ajungem la Alexandria îmi plătește locul pe o galeră venețiană. Face planuri să-și deschidă un alt laborator când ne vom întoarce și doar șovăie între Florența, Veneția sau un oraș din nord. Până la urmă, renunță la Veneția fiindcă se teme, pe bună dreptate, de legile lor și de ce ar putea păți dacă ar fi considerat un șarlatan ca mulți alții. Îi trebuie un protector influent și îmi tot umple capul cu planuri.
Eu însă nu uit nimic și trec totul pe răboj.
