Literadura nr. 38 (3)
Irina ANTON
Mic ghid practic pentru zilele noastre
Cum să vorbești cu copilul tău
în singura oră din zi în care îl vezi
dacă habar n-ai ce înseamnă „skibidi”
ce-i ăla un Iron Golem
și o confunzi pe Ballerina Cappuccina cu Barbie.
Cum să scrii despre cure de slăbire
când n-ai ținut niciuna,
nu știi cum e o sinucidere lentă prin sufocare
o porție XXL în locul unei doze de somnifere.
Cum să studiezi genocidul din fotoliul tău moale
fără gard de sârmă ghimpată alături
fără frică în oase
fără stea în piept
fără foame
fără.
Cum să militezi pentru drepturile femeilor
frecând menta cu grație pe banii de la mămica
lăudându-le realizările care nu vor fi niciodată ale tale
în timp ce le înghesui într-un colț întunecos
spunându-le cum stă, de fapt, treaba.
Cum să scrii despre războiul care te-a ocolit
să tragi concluzii despre un popor pe care nu-l cunoști
să bați în cuie pe cruce adevărul istoric
pe baza datelor statistice aliniate frumos în gropi comune.
Cum poți să te privești în oglindă dimineața.
Cum ai putut?
Hello from the other side
It’s me.
Mai e o săptămână până la ziua ta
scriu încă o poezie pe care n-o s-o citească nimeni
inutilă ca o memorie ce refuză să renunțe
ca niște fraze scrise pe jumătate
gem mucegăit pe care nu-l pot arunca,
patetisme de duzină,
cuvinte îngropate până-n măduva oaselor.
Vocalele se ciocnesc de consoane până le înghit de tot
și tăcerea devine suprema formă de violență.
De Florii, copacii sângerează de-atâta frumusețe.
Undeva, departe,
stilourile mai scrijelesc niște sentințe,
mai seamănă niște flori în număr par.
Undeva, aproape,
oamenii uită drumul până la poarta vecinului.
Undeva, aici,
răceala eclozează în axoni și dendrite,
iar mie îmi cade atât de mult păr încât aș putea
împleti o scară până la fereastra din turn.
Dar nu e nimeni acasă.
De pe cealaltă lume, îți fac cu mâna.
Să ai o primăvară.
Codruța VANCEA
Simte-te bine
ea nu-ți poate dărui nicio satisfacție.
cum poate fi o fată strălucitoare atât de ilogică?
e doar o poveste cu zâne ratată.
ea trăiește un model înrădăcinat în mintea ei.
ai cele mai mari dezamăgiri. viața se împarte în cupe de crini.
tu nu poți să faci nimic.
nu mai aștepta învârtindu-te în jurul ei. ca o adiere ce nu-și cunoaște parfumul.
n-a reușit să te vadă cum i-ai deschis drumuri.
nimic nu vindecă mai mult decât floarea uitării. udată zilnic în mici porții.
uită tot.
ce ai dat.
ce ai renunțat.
ce ai visat.
lasă să curgă râul prin ierburile verii. soarele va râde spre el.
mici pești se vor juca.
vei înțelege că așteptarea nu-i pentru tine. nici pentru ea.
fanteziile tale nu se vor mai inflama de neputință. de rea voință.
vei înălța un zmeu de recunoștință.
toate insultele din zilele cu depresii sunt aproape la fel ca moartea gladiolelor. nu vor strivi nimic.
nimic decât impresii. fade.
un august te mai crede. aduce cu el alte și alte povești.
gladiole albe.
gladiole roșii.
nu-ți pierde vara pentru o fată strălucitoare.
atât de ilogică.
dacă ar putea ar da. mai mult din ce are.
de sus de tot ne privește mirată.
o capră neagră sălbatică.
armonie pe retină.
și-n inimă.
Florentina Loredana DALIAN
Rapsodie în alb
Suntem albi cu toții, ca niște mirese de împrumut,
ori mai degrabă precum stafiile încercănate,
ne mișcăm ritmic și cu rost
dintr-o parte în alta a mirărilor fără de răspuns;
sprijin un perete, alb și el,
un gând alb îmi străbate mintea:
câtă lume se agită și asudă pentru a hrăni nehaliții planetei.
Totul e alb și aseptic, ca-ntr-un spital
unde ai voie doar să intri, niciodată să ieși,
niciodată să te abați de la reguli.
Țigara ai voie s-o fumezi pe covorașul verde,
singura excepție de la regulă,
dar fără să depășești chenarul dreptunghiului dezinfectat.
Suntem albi, suntem aseptici, suntem roboți.
Odată cu ultimul fum expirat
înainte de întoarcerea în cazarma de alb,
un fluture galben ca o sfidare a nonculorii
își face dansul căutând o frunză, o floare
pe care să-și odihnească aripile;
el amintește de faptul că dincolo de garduri
există totuși o lume,
una vie, colorată, non-albă, cu zbaterile ei,
precum aceste aripi fragile
ce vin dintr-o altă lume, fragilă și ea,
dintr-o altă culoare,
dintr-un curcubeu, din viața-viață
în care suntem sătui până peste cap
de atâta alb imaculat.
