Propoziții pretențioase – Ataxiei
Și de nevoie, ulterior, ne atingem de isprăvile celorlalți.
Hai că am făcut din Holbănița cu chioșc vedetă. S-o și terminăm…. „Doamnă…” – am apelat-o greu astfel; sângele persiflator familial m-ar fi îndemnat să mă adresez altfel sau deloc – „… n-avem încotro. Dezvelim tot, cumperi zece-douăsprezece scânduri, să punem între cele existente, o cutie de holțșuruburi, galvanizate, un silicon, să mai astupăm, unde nu avem încotro, găurile existente și rezolvăm problemele. Și luăm și o foaie de tablă dreaptă, să facem niște pazii, să nu se prelingă apa pe scânduri pe margini.” A fost de acord, și-a pus aghiotanții – ea știe de pe unde i-a adunat – să aducă scândura, tabla și restul și ne-am apucat de treabă. Parcă bâiguise ceva inițial la adresa prețului înaintat de noi pentru lucrare, dar până la urmă a dat din toată zgârcenia ei ceea ce pretinsesem.
Femeile în vârstă sunt așa, mai ursuze. Nu toate, majoritatea. Găsești și din alea vesele și volubile din cale-afară, ba chiar pisăloage, cât să te-apuce nevricalele și-n sine să le zici mierte și fierte. Câteodată și direct, în faza disperării. Cu măsură, cât să te lase cu mintea limpede pentru bătutul de tablă. Pe undeva, doamna Ichim era între cele două tipologii, dar mai mult tindea către partea rezervată. Chestiune care te lasă să muncești, fără să te apuce nevricalele și să te-ntrebi, aproape fără să îți poți răspunde, „Cine dracu m-a pus să vin la lucrare?”. Toate bune și toate frumoase, până te trezești cu interpelări de genul „Da’ aici nu…” puneți tablă, puneți burlan, ridicați…. Câte și mai câte. Cam așa a fost la doamna din capătul Amurgului, vizavi de școala nr. 1. Bine-bine până primeai câte-o leucă exact când nu gândeai. De bine ce a fost, am revenit de încă două ori. De o primă dată, s-a schimbat aspectul facial al acoperișului. De colo până dincolo, scândură deteriorată, oțel-zinc oxidat, jgheaburi ciuruite și burlane plesnite, toate au căpătat o novație necesară. Unde a fost nevoie de atașări de scândură, nu neapărat nouă peste tot, ci și din cele care, scoase din țâțânile cuielor, mai puteau fi folosite, nu neapărat în integralitate, în alte zone, am reașternut peste căpriori. Unde și căpriorii păreau afectați, plăpânzi sau instabili, i-am înlocuit, i-am proptit ca să nu mai trepideze sub acțiunea greutății noastre, i-am cârpit cu alte scânduri, lanți ori bucăți de căpriori sau grinzi. Tabla o vezi, însă căpriorii și scândura, cu toate iluminările podului, atât cât se putea pătrunde în el, te păcălesc. Până nu îi și le scoți la soare, toate părerile despre starea lor sunt relative. Te mai și ferești de mediul deloc aseptic, asepsia n-a fost niciodată apanajul oricărui pod nelocuit, nemobilat, neutilat, neîngrijit pentru un trai uman. E suficient că inhalezi o parte din microbi după extragerea tablei din rădăcinile copcilor prinse cu cuie de tablă. Așa că, în prima fază, am intrat pe hol, am ridicat scara până în intrarea de pod, am dat capacul într-o parte și cu o lanterna am inspectat, de pe scară, cu capul și umerii abia ițiți deasupra tavanului, starea lemnăriei. A primit un nouă indulgent. Atunci. Erau de luat cam 10 scânduri, să fie în caz de… și două grinzi. Pentru un număr corect de foi de tablă, am urcat sus. Bucată cu bucată, colțuri, copci, șorțuri, dolii, s-a adunat de o „ciorbă, o friptură și desertul”. Lucrare serioasă, bună la bani, și aproape de casă. Cele noi, fiindcă deja nu mai aveam mutație pe strada copilăriei și adolescenței, pe Amurgului. Tata pe Brâncoveanu, eu pe Lalelelor, Cristi în Piața Halelor și Nae în „Cartiriu”, în Alecu Bagdat.
