Propoziții pretențioase – Ateiști
Solenoidul. Mai am până să-i pun punct. Dar uite că mi-a reamintit de cele două singulare tabere în care am fost. Tot așa camerele la comun de conviețuit o săptămână, maxim două, tot așa cu despăducheatul, cu mirosul de colonie, cu cantina. Doar ftizici nu eram.
E greu când trăiești cu aceleași impresii. Să trăiești cu amintirile în tine și să nu mai fii sigur că le-ai depus verbal sau pe hârtie. Și de câte ori. Piticii. Punctasem despre ei. Când au apărut prima dată, e un pic incert anul. Cred totuși că după ce am părăsit eu școala nr. 1 sau undeva prin preajma acelui an 1982. De unde, cum, e la fel de greu de spus. Cel mai curios fapt este cum de au reușit în acei ani să ocupe ambii soți câte un post la școală. El pe la centrala termică, om bun la toate, ea femeie de serviciu. Dar astea sunt detalii ce-i privesc. Noi am avut de-a face, elevi, cu ei numai prin prisma năzbâtiilor, certați uneori că intram duminica și mai băteam mingile între cele două corpuri de clase, când nu erau instalați tenismanii. Lucrarea lor a venit într-o zi tot cu soare. Cerul limpede avea să ne toropească după ora zece, însă nu mai conta. Pielea prinsese culoarea bronzului deja de ani buni, încât, indiferent de oră, numai vreo torpoare cu grade peste 40 ne putea țintui solului. Lucrarea a fost ușoară. Cam – mi-a fost gândul la 11 rânduri, jur -… și-am verificat. Am intuit bine. Ce este acum clădirea, iar nu este important, atunci s-a vrut crescătorie de porumbei, găinușe și făceam un inventar al clădirilor pe care noi le-am învelit și au avut hulubii drept beneficiari (Canti și Auraș de la Podgoria). Se vede clar că ne-am făcut meseria bine. Pe o asemenea „cădere”, pantă de maxim 10 la sută, apa stă ca pe stradă, cam cu stă apa unde asfaltă acum vreo cinci-șase ani primăria, prin interpuși, zona din apropierea pescăriei, unde încep blocurile în Extindere Costieni, unde vin pompierii, la ploi apocaliptice, și poliția să redirijeze traficul și să mute balta formată spre locuri unde se scurge și nu bate pasul pe loc. Nu vă zic cu ce teamă trec când plouă pe acolo, să nu mă stropească vreun idiot din cap și până în tălpi. Un acoperiș ca al Piticilor are nevoie de un tratament special. Pasta de oxid de zinc din abundență și foarte mare grijă la bătutul falțurilor și coamelor. O metodă avizată și supravegheată de tata. Unde noi eram tentați să mai uităm, ne atrăgea atenția, în fel propriu, cu înjurăturile aferente – cred că am citit undeva ceva asemănător: „și parc-aș vrea să mai…” înjure, să mă certe; și nu mai are cine… – și reveneam acolo unde părea în neregulă. Am încheiat cum se cuvine, cu pazii de tablă pe două părți, ne-am asigurat că rândul de legătură cu corpul casei are marginea ridicată suficient de bine lipită de zid și am mers mai departe. Reparații la câteva jgheaburi ale casei și câteva noi pregătite la atelier.
Doamne! Femeie mai lipsită de feminitate și cu o față mai roasă de cine știe ce boală n-am mai văzut decât la o singură persoană, tiz de nume cu al ei. Probabil și neamuri. Tăntița își trântise în locul îngrădit cândva chiar pentru legume, parcă, și porumb al Piticilor – așa de multă influență aveau asupra directoratului școlii; n-am priceput niciodată de ce acea parcelă nu a fost de la început asfaltată și folosită măcar ca loc unde elevii să mai aibă un loc de zbenguială în pauze -, o părticică mică, un chioșc. Cel vechi, cu servire și la stradă, fusese dezafectat, însă încă stă în picioare, a primit o îmbrăcăminte din polistiren și alte mijloace noi de înfrumusețare și uz și are probabil o nouă întrebuințare. Vă dați seama? Numai de când îl știu eu sunt peste 50 de ani.
