Brigada diverse – F(i)rma (e) (a)uto-sportiv(e)(!)
1 decembrie 2025
Să mai mergi pe stradă fără să te mai mire ceva. De la pleiada de măști (în majoritate cu iz de bahtalo) faciale la un trafic de neînțeles. Nu doar privitorul, martorul degradării, are dubii că lumea în care s-a născut s-a tâmpit, ci și conlocuitorii urcați în autovehicule, treziți în echivocul aflării în ele. Domnule, am rămas prost. Așa ceva se putea vedea doar în gagurile filmelor mute. Doi îngrămădiți în sensul giratoriu vlahuțian, siderați unul de intrarea altuia în el, înzestrați cu o cerbicie pur românească imediat după clipa mirării. Amândoi, unul pe lângă altul, au sucit mașinile până în buza trotuarului eminescian. Mai mândrul de pe exterior oprit în sfârșit de acesta. Iată ce înseamnă să fii dobitoc!
Cu mașini, poveștile râmnicene continuă într-o nesfârșire. Vezi cele mai ciudate lucruri. Și auzi. Păi, vreo câțiva ani, era un nebun cu bicicleta echipată de discotecă, cu un minicasetofon ce împrăștia muzici precum un cor de greieri vara. Adolescentul cu bicicletă cu cauciucuri ca de motocicletă care dădea roată, până să ajung la atelier sau acasă de o mie de ori arealului. Dar poți da de inedit în fiecare zi în trafic. Adică. Să auzi una și să crezi alta. Traficul pe mica Mărgăritarului este de coșmar. Nu ca șofer, ci ca pieton. Postarea pe aliniamentul fostului trotuar, aparținător căminului de la Poliție se face mai mult decât haotic. Cele câteva oaze de siguranță fiind sau nu accesibile. Bordurile de încadrare pentru cei câțiva tei. Eu mă conduc după principiul drumul drept este cel mai scurt și sigur. Când principiul este inaplicabil, pentru a nu lungi inutil timpul de mers, ocolesc obstacolul cu pas mai alert și ies din impasul creat de diverși, care numai șoferi nu sunt, care numai părinți nu se pot chema. Da, pentru că parchează șui, deplasat față de ceilalți și fiindcă n-au învățat încă regula scoaterii copiilor pe partea pietonală, ci pe unde mai vin și alte mașini. Trecând peste, am aruncat un ochi ceacâr unui „compatriot” colorat, declarat șoferul mai cu moț între alții, și am plecat mai departe. Fac dreapta pe Tudor Vladimirescu, spre casă, și aud din spate bumți-bumți. Zic: ia uite, mă, a dat drumul și la manelăreală, pe ce că deja era prințul parcării ilegale. Dar mi-am înghițit vorbele. „Bolidul” răsunător nu era al lui, ci al unui îngrămădit într-o tiripleașcă din alea de un loc și jumătate. Nu „trotinetă” de-asta „modernă”, ci din smarturile alea apărute acum zece-cincisprezece ani pe piață. Mă mir cum n-a surzit proprietarul în ea.
Trăiau. E aproape imposibil, dacă degenerarea corpului uman începea tot de pe la 45-50 de ani. Până la 700-900 de ani, pe care-i mai dau și vechile testamente, ai fi fost terci. O mumie aproape fără piele, un schelet stafidit fără putință de acțiune. E de pe la nea Mădălin Ionescu, introdus spre propunere de urmărire de facebook. După istorii trunchiate, scurte-scurte, și niște comparații, ca să înțeleagă ăștia, zilnicerii, aiuristice – școlile antice aduse la rang de Oxforduri și Harvarduri -, se lamentează că presupușii deținători de adn nemuritor nu intervin să oprească „tiranii lumii”. Poate-or fi chiar ei, nea Mădăline, și le sporești matale cu „strigătul de ajutor” hegemonia interminabilă.
Or fi copiii haioși făptuind chestiuni dincolo de acțiunile unor indivizi conștienți. Mie nu mi-ar fi convenit să-mi fi făcut ai mei părinți o poză la un an cu mâinile și bărbia pline de tort și să mi-o afișeze public. M-aș fi făcut foc și pară.
E tat-su, mă! A ajuns și el factor decizional și e chitit pe angajat oameni și obiecte preferențiale. A lui David înotătorul. Ce să spunem, n-a luat unul de pe stradă, l-a tocmit pe fra-su la casierie. Mare post…. A cumpărat echipamente Arena. Și dacă s-ar fi numit Nike, Adidas sau altă marcă mare, ce-ați fi zis? A, stați că nu e așa. A „impus” părinților să cumpere. Chestiunile sunt însă și mai grave. E manager la Dinamo pe considerentul eu, tatăl lui David, fără concurs și concurență. Dar un manager și pe la alte companii. Farmaceutice…. Așa că, fraților, campioni, manageri, șefi, premiați, ajung, în primul rând, doar oamenii cu bani. Ceilalți scapă printre degete. Dar și ei tot cu aspirații de înavuțire.
