Ora de muzică 2 – Prea…
Prea ușor ca să fie adevărat.
Fiind. Andy Bassford. La fel de premiat ca toți ceilalți colaboratori la albumul 44/876, cu credit de Grammy la purtător pentru piesa If You Can’t Find Love (mi se pare necesar să subliniez iarăși „predilecția” pentru afișarea cuvintelor din titlul pieselor, albumelor cu majuscule în primele litere; este obicei pur americănesc de circulație mondială), credit de compozitor și interpret la chitară, suprapunându-se peste Miller Dominic. Prea ușor, evident, pentru „munca” de culegere a informațiilor. Cum celorlalți, unora, nu le-a păsat pe unde și-au lăsat memoriile, chiar dacă au realizat lucruri unice în carieră, după care tânjește orice muzician, Andy, de 70 de ani ca vârstă, n-a ezitat să aibă o listă lungă a punctelor esențiale ale vieții sale și carierei muzicale. Bravo, bro! Pe frontispiciul propriei pagini de internet, pe fondul unor raze ce izbucnesc din punctul central, în două nuanțe de mov, sub nume se găsesc cele patru ipostaze prezentate: chitarist, basist, producător și narator de povești. Probabil – încă n-am verificat, îmi știți obiceiul de a lăsa informațiile a se dezvălui una câte una pe măsura scrierii fiecărui articol – ale celor personale. Îmi place și introducerea: „Întregul site este despre mine, dar aici sunt câteva subiecte de interes.”. Cine vrea, citește, cine nu, sănătate! Și conduce bine cititorul chitit să știe despre el, cu o relevanță dezarmantă, cu un sfat existențial de urmat, cel puțin pentru muzicieni: „Fiecare ar trebui să aibă trei paragrafe de biografie, pentru o mai bună tăiere și lipire, deci, aici sunt eu. Sunt adevărate toate.”. Tăierile… pentru de-alde mine, scormonitor prin ființele altora. La cronologie sunt aproape pierdut. Deși îmi plac informațiile detaliate, cred dă Bassford a exagerat. Din 1955 până în 1981 – de ce doar până acolo? – are în total 36 de paragrafe, în unii ani deloc, în alții câte trei-patru, pe „decade”. Deocamdată prefer să mă opresc la sesiunea de întrebări și răspunsuri din cele cinci propuneri (biografie, cronologie, gear, premii și faq. Prima este legată de primul instrument, care a fost vioara și apoi viola, deși preferințele sale se îndreptau către trombon. Mama, însă, i-a sucit intențiile. Spune el, c-ar fi slab de înger, că nu l-ar ține balamalele, că n-ar avea cele necesare fiziologic unui astfel de instrument (și, cică, nici azi nu le-ar avea). Câștigul însă a fost al antrenamentului și educației în stil muzical clasic. Bătrân, tare și-ar mai fi dorit să citească partituri cum ușor o făcea în școală. O ultimă specificație privind nivelul la care a studiat, deși rural, tot a ajuns la gradul 3. Ca să ne înțelegem, americanii, cel puțin, au introdus un sistem puțin diferit, care dă roade, acela al studiului pe niveluri de cunoștințe. Gradul trei la vioară înseamnă cunoașterea și aprofundarea a pozițiilor 1, 2 și 3. La noi ar fi echivalentul terminării clasei a treia de muzică. Fiindcă și aici este stufăriș destul, despre cum s-a apucat de raggae, cum a ajuns să locuiască o perioadă în Jamaica, de ce a colaborat cu unii și alții, să trecem la biografie, doar puțin. Născut în Hartford Connecticut. Familia muzicieni. Nominalizat de 9 ori, de trei ori și premiat cu Grammy. Are o colaborare cu Rihanna și obține disc de aur și de platină pentru albumul de top 1, 2006, I Girl Like Me. Are un singur album de autor, The Harder They Strum. Alte destăinuiri. Fan declarat Beatles. În rolul lui Harrison se vedea în copilărie și adolescență. La 13 învață chitara bas, o trupă „din josul străzii” aveau nevoie de un astfel de instrumentist. Chitara a urmat după ce l-a văzut pe B.B. King prestând la TV. Primul instrument cumpărat, în urma divorțului unor vecini, cu opt dolari. Și tot din cauza stufărișului, închei aici sesiunea despre Andy. Dacă aveți curaj, vă invit să vă încumetați a-l citi.
