Literadura nr. 37 (9)
Magda URSACHE
Accesus la Diodor
Îmi spun, ca mai mereu, că-mi doresc ca seara asta de octombrie să fie seara de ieri, să înainteze mai lent, mai domol decât seara de mâine.
Da, cum spune N. Prelipceanu, poetul:
„Ce bine ar fi ca azi să fie ieri
și mâine să întârzie un veac
o veșnicie
și zilele să lunece spre ce au fost
într-un trecut de-a pururi viu
și viitorul mort
să nu mai vină (și viitorul mort să nu mai vină)”
Anii din urmă, ’20 și ’21, și cinici, și sceptici, și distructivi, au continuat a fi în trei anotimpuri (fără vară). Covidul m-a lăsat fără față, mi-a pus masca obligatorie. Întrebarea jurnalieră era: „Ești pozitivată?”. Iar urarea: „Covid ușor!”, cu varianta „Virus blând!”.
Abia în 15 mai 2020 am putut ieși din casă fără declarație. Abia în 15 august am putut privi cerul prin vitraliul bisericii „Sf. Dumitru”, unde mi se pare că-l găsesc mai ușor pe Petru, plecat în praf de stele de Schimbarea la Față a anului 2013.
N-am vrut să fiu victima lui SarsCov2. Am preferat să mă vaccinez cu alt fel de vaccin: al diversității narative. În romanele anterioare, 8 la număr, cititorii, câți or fi fost, au avut parte de bărbați dislexici emoțional, care trăiesc iubind clipa. Oferă iubiri abreviate, nu de cale lungă, atrăgând femei sensibile, pe care le părăsesc atunci când ele vor altceva, alt tip de relație, mai de durată. Și pentru că personajele mele își întâlnesc iubirea, dar n-o recunosc decât greu, spre deloc (iubesc pe cine nu trebuie), am vrut ca realitatea mea din Ars expectandi să fie alta decât realitatea din narațiunile anterioare.
Când nu acceptă alt punct de vedere, asta-i rău pentru un fictor: înseamnă că nu are imaginație. Iar eu mizez pe faptul că, imaginar, pot multe: cum am mai spus, să descriu rochia de bal a Anei Karenina și pălăria Hortensiei Papadat –Bengescu, să-mi pun la rever orhideea lui Proust și să gust din cafeaua turcească a lui Honoré de Balzac. Opresc glonțul din pușca lui Hemingway, arunc spirtul lui Ibrăileanu odată cu teama lui de microbi și-l fac să n-o piardă pe Adela, nici Camil pe Cella Serghi, care a râvnit la el până la a-și schimba religia, din mozaică în creștin ortodoxă. Mihai Ursachi n-o pierde din ochi pe Gabriela Șerban. Doar Emil Brumaru a reușit să scape de Tamara (cea cu trei sâni în dotare) și s-a ales cu-n fluture miop pe nas. Și, poate, o să fac să scrie iarăși stiloul cu peniță tocită al lui Marin Preda.
Îmi place să plimb cățelul ca Doamna cu cățelul, din proza-cristal a lui Cehov. Un prieten de nădejde, dar și de încercare, acceptând să mă citească de probă, mi-a spus: „ Doamna cu cățelul? Tu ești Doamna cu dulăul, mai exact, Doamna cu pamfletul.”
Am fugit, așa cum am mărturisit, într-un roman de dragoste la prima vedere, care poate fi alinare: te scoate din alienare. Leac sigur. Pe Caterina am re-adus-o din Conversație pe Titanic, după 20 de ani. Pe Onur, răscolitorul de lumi străine, de nicăieri. Răsare surprinzător în viața ei plată, ca o plantă miraculoasă, cu un da pe buze: „Da, Katherine, tu ești floaria mia galbena.” Cu zâmbetul lui perfect și cu vorbirea delicios de imperfectă (Cati, amuzată de românpersana lui, e îngăduitor-ironică) o cucerește instant și sper să-i cucerească instant și pe cititorii mei. A făcut-o cu cronicarii, extrem de generoși cu personalitatea de om bine clădit, care n-ar recunoaște, în ruptul capului și al șirei spinării, că ar exista frică. „Frica e semn rău, Kath!” Totuși, i-aș spune că, dacă nu există frică, nu există nici curaj.
Mi-e greu după plecarea celor doi, plecare cu prea multe sensuri. Le-am stat clipă de clipă alături, în „vara” lor de șapte luni, din 1 august 2020, până în 8 martie 2021, data unei despărțiri de lungi nopți și zile. Am încercat o poveste de dragoste unde e posibil „tot și tot”, cum spune Onur. Dumitru Augustin Doman crede că nu-i chiar o poveste de dragoste pentru mulți, ci pentru culți, iubitori de poezie în primul rând.
Povestașei nu i-a fost ușor să se despartă de personajele cu care a conviețuit atâta timp: vol. I, 31 iulie – 1 decembrie 2020; vol. II, 31 martie – vara de noiembrie a lui 2021.
Sunt la vârsta de mijloc: ea, Caterina, are 51 de ani neîmpliniți, el, Onur, 53, tot neîmpliniți. Numai timp nu prea au. Dușmanul nu-i altul decât Le Temps, care le golește, temporar, grădina. Și-mi vine-n minte Baudelaire, cu L’ennemi, poemul tradus inegalabil de Tudor Arghezi :
„Grădina-i părăsită,
și pomii ei sunt goi.”
Cu grădina goală în suflet după plecarea lui Petru (la două și 23 din noaptea de marți spre miercuri, 7 august; atunci a sunat un telefon inexistent, l-am auzit, așa cum îl tot aud de 9 ani încoace), m-am îngrijit de grădina lor. Sigur că Petru al meu rămâne în arrière pensèe. Noi am avut o singură inimă; am vrut ca și ei doi, Caterina și Onur, să aibă tot o singură inimă, așa cum arată bucățile de „plătică” de la gâtul lor. Un cunoscut om de arte (nu-i dau numele, toți suntem supuși greșelii), consultând ediția Platon și aflând cuvântul plătică, a fost convins că era vorba de un pește. Nu, plătica nu era plătică ci o monedă greacă. Tăiată în două în zig-zag, nu despicată ca un pește gras, se purta ca medalion al afecțiunii celor doi. Trebuia ca jumătățile să se potrivească perfect. Iar Caterina îi spune lui Onur, cu un surâs: „Tu ești jumătatea mea cea mare, eu sunt jumătatea ta cea mică.”
În spital, Cati, doborâtă de absența bărbatului ei, era mai translucidă decât o ceașcă de porțelan vechi.
Mi-a fost bine cu ei. Nu puteam să-i despart. Or, Caterina era expusă la boală și la moarte. La chemarea disperată a Magdei U., Onur a venit din Franța. Cati dormea. L-a simțit înainte s-o atingă. Onur i-a zâmbit contagios de senin și i-a căzut pe buze ușor, ca o frunză de toamnă. M-am autocitat, pentru că Remus-Valeriu Giorgioni mi-a spus că așa ar fi încheiat el romanul Ars expectandi. Poate că avea dreptate, dar eu voiam să le fie și mai clar cititorilor că Eros e mai puternic decât Thanatos. Am mai avut nevoie să-i port de-a lungul a încă zece pagini. Atunci mi-a scris înțeleptul meu prieten din München, Eugen D. Popin, onorat că i-am citat un poem în micro-antologia de poezie a romanului :
„Și eu am tot sperat ca frunza mea (plachetă de poezie cu titlu inspirat, Murmur dincolo de tăcere) să ajungă la tine și să am posibilitatea să-ți mulțumesc pentru răsfățul și privilegiul de a-i însoți pe cei doi în intimitate.
Dacă vei continua povestea sau nu…doar tu ești cea care poate da un verdict. Eu chiar m-aș bucura.”
Am scris decis: Be continuated. Și am continuat.
A mai fost ruptura grea, din 8 martie 2021. Kath a reînvățat să-l iubească pe omul ei și a venit iarăși vara, până la vara indiană, vara Sfântului Martin, vara de noiembrie a anului 2021, când i-am trecut din azi în totdeauna. Mi-am trimis personajele într-un dincolo definitiv. Am vrut să-i salvez de adevărata mare pierdere pe care am suferit-o eu și le-am sortit să rămână eterni. M-a inspirat Georges-Emmanuel Clancier, cu L’Eternité plus un jour, care a trăit o sută de ani și încă patru. Am vrut ca Onur și Caterina să rămână de-a pururi și o zi împreună: tinerețe fără bătrânețe, în viață nepământeană, fără de moarte. Ars expectandi a devenit Ars amandi. Mai bine zis: Liber amandi. Sau și mai bine : Liber de arte honeste amandi (de la André Le Chapelain cetire). Sau și mai simplu: Cartea iubirii.
Mi-a rămas libertatea să ficționez, deși e libertate constrânsă. Am „revalorificat”, cum ar spune Mircea Eliade, negativitatea morții, dându-i alte sensuri.
Ce mă întristează e că am în minte o mulțime de imagini cu ei doi, doar ei cu ei, pe care n-o să le mai pot povesti în altă versiune a încheiatei Ars expectandi II.
Dintr-odată îl aud pe Onur: „Trebuia sa ma fi facut chirurg cardio. Ți-aș fi umblat prin piept și aș fi aflat tot și tot de tine. Cine saruta mai bine? Eu sau exșii tai?”
Și Caterina: „Cât de crud poți fi, Onur. Pricepe odată că „exșii”, cei doi, au fost complet nepotriviți. Că trăiesc cu tine o stare absolut inedită, nebunul meu frumos. Nici nu știi cât te-am așteptat. Apleacă-te, Înălțimea ta.”.
El își îndoaie genunchiul spre ea.
„Vreau în brațe.” Cati are încredere în brațele lui cuprinzătoare. „Aproprie-te, Caterină”, îi spune el, cu un r vibrant în plus. Intimitatea lor e fabuloasă când o adună la pieptul lui:
„Zboara pentru mine, floaria mia galbena.”
*
„o lume-n care nu înțelegem până în ultima clipă
faptul că durerea, suferința ni s-au dăruit ca avertizare, ca șansă, nu ca pedeapsă, o lume care alege mereu siguranța ignorând libertatea sacră!
Andrei Zanca, Zborul lăuntric
Mi-e dor de ei atâta, că sunt pe cale să pierd realitatea. Oscilez între realitate și suprarealitate și se întâmplă: îi văd cum intră la mine-n casă. Întrupările lor sunt complicate și complice. El, cu pasul larg, hotărât, dar tălpile nu mai fac zgomot și nu mai lasă urme. Ea calcă pe vârful picioarelor. La un moment dat, pare că silueta ei subțire prinde aripi, aripi delicate, cu care urcă până la buzele lui. Stă agățată de el, timidă din cauza prezenței mele.
În ultima vreme, Onur era, în cea mai mare parte a timpului, irascibil, exasperat că, în spital, curajul și lașitatea erau amestecate, la grămadă. Energia lui debordantă, nelimitată, de om acțional (pentru subalterni, inadmisibil de acțional) se pierdea vizibil. Și ce împlinit era când putea să salveze oameni.
Nu mai avea răbdare cu el însuși. Din cauza multor măsuri aberante, contradictorii , incoerente, era obligat să fie în contrast cu el însuși. Or, în profesiunea lui, era necruțător cu sine. Faimosul doctor Arafat, cu fiece apariție televizată, părea din ce în ce mai inflexibil. Din ce în ce mai sumbru și mai nesuferit.
Onur fusese rănit grav de vestea bolii ei necruțătoare: sângele ei rar și subțire, leucemic, inima ei, epuizată de iubire, gata să se ducă. De câte ori ar fi putut Onur să-i aducă inima înapoi? Acum, ochii vizitatorului meu celest, înfricoșător de frumoși, ca diamantele negre, sclipesc așa cum numai ochii negri de oriental o pot face. Și-a regăsit zâmbetul, neobișnuit de atașant. O mângâie pe cap ușor-ușor, cu degete ușoare; ea încearcă să ajungă la șuvița lui de păr tomnatic.
Știu că, dacă aș vrea să-i ating, ar dispărea. Scot trandafirul din vază, îl „dezosez” și arunc petalele moi spre ei. Nu dispar. Câte nu i-aș întreba, dar primesc doar tăcerea lui și suspinul
tandru al Caterinei. Poate o să reușesc să-i fac să-mi vorbească, de acolo, dintre cer și pământ.
(fragment din romanul în lucru, Diodor )
