Ora de muzică – Crimă la metrou
Uite că Screwball comedy film are o etichetă și un loc special la Wikipedia. Cum black comedy-drama nu deține.
Tot 1997, tot Copeland. Welcome to Woop Woop. Nu-mi aparține invitația, ci regizorului Stephan Elliot, inspirat de nuvela The Dead Heart. Sunt cumva lămurit. Acest dublu Woop are referințe la un loc, o locație (să risipim confuzia) foarte departe de orice. Cum numai prin Australia se poate găsi. O total imprecisă, extrem de rustică și necivilizată. Garantat cuprinzând și oamenii și limbajul, unul colocvial, o amestecătură între engleză, polineziană și indigen australiană, cu un set de cuvinte disputate ca origine, cum este numele unui instrument ce emite sunete ciudate, didgeridoo. Evident, multe altele (bogan, battler, cooker…). Din păcate, contribuția stewartiană lipsește din listă, nu numai el nu este pe lista soundtrack-urilor, nimeni nu figurează ca autor. Muzică a fost, bineînțeles, pe fundal, dar ea a fost atribuită celui ce a furnizat-o, la finalul articolului, Universal Music Group. Printre cele 10 piese și una în care Shaggy performează cu Merril Bainbridge. Dar originala a fost mai întâi cântată de Cher și Sony, apoi de UB40. Lui Copeland i se aduc numai mulțumiri. Speciale. Totuși, există un compozitor al peliculei, Guy Gross, australian. Cu un palmares impresionant de realizări. Sute. Începând din 1987. Ultimul său credit s-a lansat în 2022: Cum să satisfaci o femeie…. Și totuși. Imdb-ul are în lista compozitorilor și pe Stewart. Dar și un român în echipa filmului: Dan Potra – costumier. Premiat, cu destule producții australiene, de la film și teatru la operă. M-am „prins” care a fost contribuția ex Police-ului, intervenții de tobe, elemente indigene manevrate cu măiestrie de Copeland în momente cheie ale filmului, pentru întărirea suspansului.
1998. La fel de multe ca în precedentul, colaborări la 8 producții cinematografice și ceva în plus, muzica video game-ului Spyro the Dragon. The Taking of Pelham One Two Three are, se pare, un script ce a trezit un interes mărit pentru câțiva producători. Fără să producă dileme, așa cum Wikipedia încearcă să avertizeze pe acei ce ar sta în dubii, filmul acesta se poate distinge după an de prodromul din 1974 și după cele trei cifre pe care le atașează reecranizarea titlului, excluzând cuvintele aferente, din 2009. Per total, materialul sonor are foarte puține pauze. Suspansul este susținut continuu, ba de viori și paduri cu diferite variante disonante, ba de un ritm suport, asemănător cu un macro-sample din programul Stylus Rmx, deși construcția sa în software se bazează pe secvențe midi care manipulează wave-uri de diferite de tobe, trecute prin filtre și efecte, setul lui Stewart încadrându-se la cele industriale parțial. Pentru un jaf la metrou, tematica filmului, muzica este foarte potrivită, dovadă că experiența acumulată, decantarea unor idei, șlefuirea lor, o tehnologie mai avansată, instrumente mult mai bine gândite, toate au contribuit la, cred eu, primul soundtrack de calitate din toate punctele de vedere. Chiar și piesa instrumentală de început, repetată la final, un country rock interesant, are o solistică de chitară electrică cu ridicări de duble coarde până la octavă realizate ori cu floyd rose-ul, ori cu slide-ul – deși varianta secundă e un pic exclusă – cum observasem, dacă am reținut bine, în piesa filmului ce debutează cu doi adolescenți pe skateboard-uri pe o șosea la asfințit.
