Propoziții pretențioase – Avaetul
Atavism, deficiență generică, predispoziție de schizofrenie la tinerii din jurul vârstei de 20 de ani….
Te temi. Cauți prin gene, cauți explicații. Când vine rândul tău să fii părinte, orice ligament cu neamurile te poate arunca în disperare. Începi să dai atenție unor detalii, le dai amploare…. Că Ion, unul dintre frații bunicului, a fost nebun. Holtei cu episoade schizofrenice. Boală, cică, a burlăciei, a depresiei după vreo mândră care a respins tânărul dat în damblageală. Și cine nu se gândește când este pândit de asemenea pericol? Așteaptă fiecare an până la căsătorie cu sabia deasupra capului. Și după. Să mai ai și-un caz la tine-n curte…. Nicușor al Miții, Mița care, aflai acum o lună, a împlinit 83. Nu că nu-i doresc ,,long live and prosperity”, dimpotrivă, dar mă mir, de mult timp încoace, cum a rezista modului ei de a trăi. Vecina de perete, de curte avea un istoric ciudat. Două fete, cele mai mari, chiar și următorii băieți, căpătaseră numele Hariton, dar nu numai ei, chiar și mezinii, băiat și fată, nu gemeni, purtau aceeași intitulară. Constat cu stupoare că am uitat numele lui Ilie, cel care a ținut până la moarte loc de tată și alor lui, Zamfirică și Aneta, dar și celorlalți. Așa cum a putut, cu un picior în groapă, cu minimele lui resurse, cu puținul potențial. Practic, după câte înțelesesem, și el fusese ,,adoptat”. De Mița. Șchiop, Șontorogul îi era porecla, ucenicise la școala de meserii, ditai clădirea la capul podului, singura care trona peste vechile case ale urbei, unde Mița era îngrijitoare și pe unde, probabil, mai făcuse un set de copii. Fiindcă nu semănau Mitică și Nicușor. Nici firile nu le erau apropiate. Mitică se ținea de tot felul de prostii, fără să joace rolul cel mai important. Nicușor, însă, avea o predilecție către construit, reparat din orice și orice îi pica în mână. Când se așeza el meticulos să regleze o bicicletă, se vedea de la o poștă câtă pasiune pune. Și nu numai atât. Fusese ani în șir omul de curte al Moșeștilor. În el avea încredere Penca să-l trimită la țigări, să taie lemne, să o ajute pe Marița – băi, ce ți-e și cu memoria asta!; când vrea ea… – în grădină. Păi, cum săpa el via, toată zona dintre aleea ce ducea din poarta de pe Amurgului până la terasa de vară și casă și garaj, fără să simtă acea asprime a cozii hârlețului, a orelor și efortului depus, mai rar. Mai că-l credeam, după perdeluța prinsă-n pioneze la ferestruica dinspre curtea Moșeștilor, superman ori alt personaj fantastic. Făcea pe atletul și după. Obosit de trebăluială la vecini și acasă, căci nu scăpa de însărcinările mă-sii deloc, își făcuse program de sală. Din ce încropise niște gantere, niște haltere, el știe. De nu era el, la cât de jalnic arăta tot spațiul lor locativ și la cum mirosea, s-ar fi prăbușit de mult. Însă el ajutase la reconstruirea magaziei de lemne, un paralelipiped încropit din niște țevi și plăci de tego și placaj de vreo patru pe patru și doi metri și un pic înălțime. De fapt deșeuri, adunate de pe unde apuca Mița și le aducea cum putea, cu brațele, cu legăturica, cu căruciorul. Și le arunca înăuntru de-a valma. Acolo îl mai închideau pe Mitică, când făcea tâmpenii, când nu asculta, după o papară ce se lăsa cu sânge. Câte o noapte întreagă. Căpătase și Nicușor uneori același regim. În amețeala ei, Mița nu mai ținea cont de vinovat. Nicușor, ca să-și scape fratele mai mare de toată pleiada de pedepse, de multe ori își asumase el vina, responsabilitatea. Le plângeau amândurora toți ai curții. Doamna Chircu, mama lui Cornelică, domnul Chirea, domnul Rădulescu, mama. Câte încercări de înduplecare nereușite, câte riposte din partea Miții, mai mereu beată. Mai ales duminică. Asistau toți neputincioși.
