Literadura nr, 37 (8)

Diana PETROȘANU

Orașele ingenuu nevertebrate ale Ramonei MÜLLER

Întreaga creație poetică a Ramonei Müller parcurge un itinerar al revoltei împotriva mundanului imperfect și totodată dezamăgitor, alături de itinerarul geografic, parcă în zone uitate de lume, imortalizat de privirea critic-subiectivă dar si constatativă a poetei. „am clasificat oamenii/ și le-am pus etichete. Poeta este nostalgică după vechile vremuri în care sistemele de valori umane erau cu totul altele, într-o societate mai simplificată, mai centrată pe esențe. „mă dor zăpezile de altădată”. Ramona Müller aproape că imploră revenirea la o lume bazată pe valori autentice și o doare absența acesteia, însă îi mai acordă o șansă, din prea multă iubire de oameni. Uneori însă dezamăgirea este atât de cruntă încât poeta aproape că refuză acceptarea unei realități prea plină de imperfecțiune, a cărei protagonistă este, în permanență cu un ochi critic. Condiția umană, între autentic și artificial, incapacitatea de a se integra total uneia dintre cele două lumi, pendularea disperată între acestea, o face să nu se regăsească niciodată cu adevărat undeva anume . Universul existențial al poetei este o lume în esență dură și-n același timp ursită agoniei. Dumnezeu este refugiul ultim al autoarei. „deschide-ți sufletul și sparge coaja cerului” este totodată un îndemn pentru toți oamenii.
Pentru cineva care experimentează trăiri interioare atât de intense, era necesară revenirea la echilibrul interior ,reîncărcarea emoțională prin purificarea trăirilor, la fel de intense, în relația cu Dumnezeu. Autoarea exprimă chiar o mirare existențială: „cât univers este în noi, doamne!”. „e foarte simplu să nu știm să trăim” este reflecția de o adâncă profunzime filozofică a unei bune cunoscătoare ce a sondat sufletul uman cu multă atenție.
Reminiscențele unui trecut traumatizat se reflectă în menționarea pasageră a diavolului, dar aceasta se pierde cu ușurință sub plinătatea credinței. De asemenea poeta realizează o radiografie socială în stilul caracteristic ironic si trist, demers în care prevalează conștiința sentimentului nedreptății cât și al cosmetizării excesive a lumii în opoziție cu dimensiunea dorită a autenticității. Emite reflecții filozofice amare: „o viață vrem să demonstrăm /că (nu) ne suntem îndeajuns”. Ironia se adresează deopotrivă și societății actuale, excesiv de digitalizată, cu scăderile de rigoare dar și cu avantaje, la care poeta, vrând-nevrând, trebuie să se adapteze.
Un fapt aparent extrem de mundan, dar cu consecințe majore pentru viața autoarei, pe care aceasta îl imortalizează cu aceeași ironie amară, îl constituie mutarea în alt oraș, în speță orașul „Republicii de la Ploiești” (sic!). Aceasta generează în mintea poetei întrebări existențiale, tatonări, îndoieli și căutări. Însuși titlul acestui volum are o nota evidentă de ironie la adresa orașului adoptiv „Orașe nevertebrate”, dar posibil și a orașelor întâlnite în călătoriile prin lumea largă, atât de diversă si uneori stranie, prin multiculturalitatea sa.
Descrierea ținuturilor geografice vizitate se realizează prin imagini metaforice sugestive uneori cu trimitere la artă: „începe dansul suprarealist/al oglinzilor mute de gheață”.
Decepționată de lumea mult prea artificială , la care însă este nevoită să se adapteze, poeta se regăsește, întotdeauna, pe sine, doar în universul propriu, în dimensiunea interioara a existenței, a trăirilor libere, autentice, eliberate de orice constrângere sau cenzură mundană.

María Luisa García-Ochoa ROLDÁN
traduse de Elisabeta Boțan

María Luisa García-Ochoa Roldán (Madrid, 1955), poetă și prozatoare. Licențiată în Geografie și Istorie cu un Masterat în Arhivistică, la Universitatea Complutense din Madrid. A publicat opt cărți și în numeroase reviste și antologii. Dintre premiile cu care a fost distinsă amintim: XVI Premio de Poesía Carmen Marchán Cornello de Cazalla de la Sierra, Sevilla; Premio Paul Beckett de Poesía, 2014 și Premio Alcaraván, 2014.
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan

II Atâta singurătate

„În nopțile luminoase,
rezolv problema singurătății.
O invit pe lună și cu umbra mea suntem trei.”
Gloria Fuertes

„Eu știu că nu mai suntem
ceea ce am fost odinioară:
doi care trăiesc în același calendar.”
Francisco Caro

Când a încetat să iubească a fost o dorință pierdută,
a fost un impuls al trupurilor care a lăsat spații
între gât și buze între desfrâu și sărutări…
cavități însetate de impenetrabile flăcări.
Cu aripile ei a luat în zbor sarea altor mări.
În mâinile ei goale noaptea a fost o uitare.

***
Chipul întrețesut de frământarea timpului,
modelat de mâini aprinse în noapte
și atâtea cicatrici trasate de voi,
toți cei care ați iubit-o și toți care ați umblat
cu ea pe drumuri la vreun răsărit
sau în neagra lagună dintr-un oarecare ținut luminos.
Astăzi nimeni nu o însoțește
doar solitara lună.

***
Nu mai vrea exilări
nici beznă de ceasuri,
singurătăți de sete și labirint,
goliciune a vieții.
Nu mai vrea ca oglinda
să reflecte absența.
Își dorește să se termine întunericul
și să se întoarcă la cuib.

***
Nu e o zi-tristețe, sunt ochii ei învinși,
norii-crocodili care umbresc calea
arată ținuturi uscate ca un delir becisnic.
Când se întâmplă asta, doarme cu nostalgia desculță,
visează cu melci, cu sălbatice lăcuste,
cu broaște țestoase, cu broaște râioase și, uneori, cu luceferi.
Când își lasă perna, pupilele ei sunt pline de lumină.
***

Își amintește de o anumită îmbrățișare, memoria pielii.
În cele mai lungi zile, la revărsatul zorilor,
își amintește atingerea plăcută a buzelor lui,
lalele suave, un tandru și arzător buchet
care îi acoperea gura.

S-a întâmplat în alte vremuri, înainte de ultimul zbor,
mai târziu, zile fără aer, somnul din peșteră,
pânza de păianjen din ochi, lilieci dezorientați
și penetrantul frig care i-a torturat visul.
Astăzi, așezată pe tronul său, nu și-a uitat uită domnia.

***Din cartea „Ca să zică de ea”.

Sofia ELEFTHERIOU

ÎN CUTIE

sub patul tău
se cuibăresc dragoni
prințese roșii
și alte intens porfirii jucării
ale unei epoci – îndepărtate (nu chiar atât de mult)

Noaptea, când te întinzi
ușa o deschid
și intră
în visul tău.
Revoluții, iubiri, strigăte
călătorii pe care nu le-ai făcut
și mături magice
Până ce
prima rază va apărea
Atunci
ele
iau drumul
din nou spre cutie
și închid cu zgomot,
cu putere,
și capacul

EXISTĂ POEZII

care tremură în zori în automotor în drum spre muncă.
– „Lintea de ieri am mâncat-o”, îți spun ei
„gloanțele, cine mănâncă acum?”
**
Dar la amiază uită. Se scufundă în valuri și se saltă pe genunchi în albul spumei.
Când te apropii acolo îți șoptesc:

–”Dacă ți-e sete, bea marea, bea marea și spune: Viața e una, dar în ea, multe alte vieți.”

EȘTI

o mare de miere și lapte
tu ești Nebuloasă și cer și pustietate
iar eu deasupra ta o mică picătură de ploaie
și un cântec care pe buzele tale se va stinge
*
Ești, în primăvară, o margaretă roșie
ești o lună plină într-o noapte de aprilie
în visele mele, o apariție eterică
și miros de busuioc în amurgeală
*
Ești o rază luminoasă pe chipul meu
într-un val de arșiță, o adiere răcorie
ești o picătură blândă pe obrazul meu
când mă întorc de pe ale muncii metereze
*
Ești Iudita, Maria, Gioconda
iar eu un bărbat cu vestă antiglonț,
de cinci, douăzeci și cinci sau optzeci de ani
te am ca mamă și iubită și soție

AMANȚI

El, un platan pe un continent
ea, un copac pe un alt pământ și istorie
între ei – meri roșii
mii de poezii

au excitat-o:
un foc nebun în minte
ca o phryctoria*

*mijloc de comunicare prin lumini folosit de anticii greci