Literadura nr. 37 (7)
Camelia Iuliana RADU
Dan Iancu/ despre însumi, editura agol,
București, 2025
Un sâmbure explodând din învelișul de tablă
Confirmat de însuși Mircea Martin ca poet, Dan Iancu, bucureștean învederat, își confirmă cu fiecare volum talentul literar și originalitatea de netăgăduit. Scrisul său, după cum singur îl descrie în prezentarea volumului, este masculin, erotic, aspru și direct: da, scriu urât, vorbele-mi țâșnesc ca apa dintr-o conductă spartă, amestecată cu pământ și limbi de iarbă, praful de pe drum și resturile pe care le lăsăm nonșalant ca o dâră în urma noastră pentru a nu fi uitați. Când spun erotic, nu înseamnă că poezia este înțesată cu scene de amor și sex, ci că felul în care scrie poezie Dan Iancu este erotic. Și când parafrazează un citat filozofic, și când enumeră meniuri culinare, scrisul său este încărcat de erotism.
Aflat la al doisprezecelea volum, poetul și matematicianul Dan Iancu ne propune, iată, un titlu nou, deși, parcă l-am ști cumva, din textele scrise sporadic pe blogul său: despre însumi. Totuși, în cartea de 143 de pagini, editată și tipărită de propria editură, textele sunt altceva, sunt chiar poezie, așa cum ne sugerează și subtitlul volumului: poticniri (nărăviri), răvașe, analogii, fugi, extensii. Pentru că, nu este așa, ce este poezia, dacă nu acea rană deschisă care sângerează sub ochii noștri? Poezie este și prezentarea volumului, un fel de cuvânt înainte nonconformist, și nota vag biografică, subiectiv biografică, și cam tot ce atinge cuvântul lui D.I.
De la paginație la grafica proprie, cu care își ilustrează volumul, de la versurile scrise în cel mai modern stil cu putință, totul este poezie. Adică, o tandrețe față de scris. O carte elaborată, impecabilă, precis editată și complex structurată.
Totuși, ce fel de poezie scrie Dan Iancu? Impredictibil, cu tonul schimbat de la un volum la altul – la nivel emoțional, dar cu un stil bine definit, poetul regățean păstrează amprenta inconfundabil ironică, uneori sarcastică, a băieților răi din București; nota aceea care a născocit optzeciștii și jocurile lor poetice. Doar că, Dan Iancu are un tragism la vedere, expresionist, are versuri aspre, care ne duc cu gândul la generația viitoare de poeți, deși, cronologic (anul nașterii 1956), ar fi trebuit să îl plaseze ca poet în lumea poetică din urmă.
Am zice, poate, că își trage vâna poetică din acel Arghezi stabilit în capitală, dacă versul său nu ar fi atât de urban; sau, poate, am crede că o aripă din erotica lui Emil Brumaru să-l fi atins; doar că vorba molatică a bardului moldovean este inexistentă în poezia lui Dan Iancu: (…) aceasta este o carte făcută din texte în care mă descriu clar, fără metafore inutile, fără a mă ascunde după deștul ciunt al jelaniilor, al amănuntelor jenante, fondante sau cum or fi ele, marcante, fără metafizici, ci e doar locul unde desfac nesăbuita mea nereușită în a-mi păstra geometriile care alunecă-n inexplicabile fâșii de hârtie glasată.
Poetul ne lămurește și nu prea: …scriu despre mine și doar despre mine, chiar dacă rescriu, descriu ce văz cu ochii beliți a surprindere sau a teamă, despre cum privesc având urechile ciulite prin luneta vân(z)ătorului îmbrăcat la patru ace și-un bold, despre când zăresc prea mult din ghiveciul particular-național (…). Liricul acesta descris ca nefiind clasic, absoarbe identități de toate felurile, pe care le interpretează, le desface, le integrează și le reîntoarce, pentru a le vedea și cititorii, dar din interior. Dan Iancu ne dovedește că eul poetic este departe de a fi narcisist, poetul când scrie despre însumi are o conștiință lărgită, în care incorporează o lume. Își asumă ca fiind ale sale toate identitățile absorbite, toate reverberațiile cu care se întâlnește. Un fel de Caragiale melancolic, pentru care, realitatea este sursă de inspirație.
O altă particularitate a volumului este structurarea poemelor. Abundând în note de subsol, cam cum făcea cândva prozatorul Camil Petrescu în Patul lui Procust, Dan Iancu le transformă și pe acestea în parte a poemului, astfel că, după citirea notelor, un text poetic devine o suprastructură poetică cu sens multiplu, am putea spune 3D. Poate că, matematician fiind în formarea sa intelectuală, Dan Iancu simte poezia tridimensional, acesta fiind și motivul pentru care a căutat o metodă pentru a împărtăși această viziune originală cu cititorii săi.
De multe ori, poezia este la subsol, pasională, încărcată de emoție, ca și cum poetul ar scunde-o de ochiul grăbit, superficial, unidimensional, și ar păstra-o pentru cititorul care chiar iubește poezia: cuvintele tale, adresate altora, mai ajung pe la mine. Ți le iau să le duc la plimbare în părculețul de lângă carrefour unde pensionarii joacă pétanque și fac filozofie amiabilă. (…) Ți-am dat dreptate și precum hercule m-am apucat de cumpărat șosete-n obor leului din nemeea, de plivit cartierul de boii lui augias și-am rămas la capetele din ce în ce mai multe ale hidrei. Ai venit pe când dădeam cu aspiratorul să curăț petele sângelui ei de pe linoleumul din dormitor, cearceaful imaculat de alb și pielea mea înflorită-n ghimpi hazlii ce se strângeau a năpastă. Am rămas mirat doar de mirosul fin de anemone proaspăt tăiate ale îngemănărilor tale.
De altfel, Dan Iancu nu fabrică poezie, el savurează concretul, realul (și aici este urmașul prietenilor săi optzeciști) pe care îl stoarce de poezie; toate simțurile îi sunt treze, ascuțite, iscoditoare, pulsează seva zilei, a prezentului, cu o franchețe surprinzătoare. Cu toată modestia declarațiilor poetului, textele pe care le scrie D.I. sunt dens suprarealiste, impregnate de imaginar sugestiv, pasional. Un suprarealism tare, dur, esențializat și expresionist: Corpul și-l lua din debara de fiecare dată când pleca la piață, la Paris sau la Femei. nu că i-ar fi trebuit, dar nu voia să șocheze oamenii ce dintr-o dată l-ar fi văzut și s-ar fi holbat la el tot timpul defilării. Când se-ntorcea, îl scotea tacticos, îl împăturea, scoțând din el bulele de aer, așa cum faci cu pungile de plastic, pentru a intra în buzunarul din stânga al vestei bleumarin și-l punea pe raftul de sus cu levănțică, apoi se tolănea pe canapeaua destrămată-n verde, din sufragerie, la televizor. Sau: însumi sunt un obiect întâmplător, subteran și rareori ivit printre trotuarele patriei, astfel încât primăria cosește fânul dintre borduri sau orduri cam de două ori pe sezon, iar cărări nu se fac. altfel ninge sau e o ceață măreață. aș numi-o mătreață. După cum observați, ludicul la Dan Iancu este semantic, nu situațional, într-un joc livresc care pigmentează reconfortant textul.
Desigur, volumul, ca întreaga operă a poetului, conține și expresii, cuvinte numite de cei cu o fire pudibondă, licențioase; dar nu gratuit, de dragul de a șoca, ci pentru că acolo este locul lor, exact ca în viață, sau ca pe Internet, unde sublimul, pasiunea și eroticul, alături de birocrație sau tehnică, funcționează fluid, fără a ne cere voie la o ordine prestabilită. Asta face ca poezia lui Dan Iancu să fie ca un flux al conștiinței, care înregistrează și parcurge atât visul, cât și faptele; atât imaginarul, cât și concretul. Teorii matematice, expuse ca niște fapte diverse, la îndemâna oricui, gânduri mustind de filozofie, un fel de a vedea viața de mult mai de sus, printre imagini de la mall, gunoaie, tehnică și flori, fac din acest volum o mostră de existență urbană, cotidiană, plină de viața văzută pe toate părțile, pe dinafară și pe dinăuntru; liantul este dragostea. Speranța și durerea, așteptarea, neîmplinirea și, uneori, resemnarea: pun vinul roz la gheață-n chiuveta de inox, aștern patul cu mătăsuri alunecătoare, îmi spăl trupul cu zeamă de cedri citind în cadă ore-n șir, dau drumul la peștii albaștri să plutească agale-n sufragerie și aștept privind ceasul cum scade din suma tuturor intemperiilor cîte o halcă.
De multe ori, asprimea frazelor creează opoziție între stil și conținutul suav, iar la lectură, acest contrast creează acea impresie de plin, condensat. De multe ori, verbele sau substantivele vin în avalanșă, aduc emoția unei priviri directe. De alte multe ori, frazele sinuoase și lungi, ca niște arabescuri infinite, sunt sparte cu altele scurte, ca și cum gândurile se amestecă, iar poemele, din acest motiv, nu sunt niciodată plictisitoare: te dezbrăcaseși și-ți văzusem vârtejurile de păr castaniu dintre coapse. ai pus peste țâțele molcome o bluză ca neaua și ți-ai tras niște chiloți imaculați peste albul pielii de unde ți se vedeau buzele rozalii și ai rămas în picioarele nesfârșit de albe cu ochii vioi zâmbindu-mi. m-ai întrebat ce mâncăm pentru că ai o foame de lupoaică tânără. (…) aici visul s-a-ntrerupt. după cum ți-am mai spus, m-am îndreptat în spre baie și m-am spălat după ce-am citit dintr-o antologie cu poeți germani.
Un volum de poezie incredibil de tineresc și de viu, în care fiecare se va regăsi, după lectura căruia fiecare va fi schimbat, ca după o viață trăită intens aievea: camera e un soi de telepatie, un talmeș-balmeș iscusit, pe unde eu mă strecor propunându-mi de fiecare dată ca mâine să fac ordine de parcă mi-aș putea intra în cap și să dau ordine despre dungile pantalonilor și înlăturarea discuțiilor interminabile cu tine. în plus n-am de unde să știu dacă e ceva e folositor din ordonarea dezastrului global….
Daniel LUCA
Când secundele se rătăcesc
Mihai Ursulescu, în volumul de versuri Dansând de unul singur (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025), continuă să scrie dens, pe spații largi, adresându-se intelectului și nu afectului.
De această dată, însă, autorul călătorește în spațiu și timp și nu se mai mulțumește cu imediata apropiere.
Timpul se dilată iar trecutul și prezentul se întrepătrund, tocmai pentru că secundele ajung să se rătăcească („De ceva timp într-un loc necunoscut din necunoscut/ secundele orologiului cele care ronțăie ore în secret s-au rătăcit / au trecut trecătoarea posedată de muritori intonând ode / ușor de zis, pe aici singurul lucru real e jocul vieților pierdute” – Secunde rătăcite).
Un popas mai lung e făcut în Evul Mediu, când cavalerii fac legea, cucerind domnițe și cetăți, iar armele obișnuite sunt săbiile, lăncile și arcurile cu săgeți, arme considerate a fi mai demne decât cele de azi, războaiele fiind acum mult mai sângeroase.
Totodată, trecutul își pune amprenta din plin asupra prezentului și viitorului, roata istoriei învârtindu-se mereu, fără oprire.
Pe de altă parte, dilatarea timpului provoacă o suprapunere a planului real cu cel imaginar, așa încât nimic nu mai e sigur, totul e o iluzie. Ce e drept, a sosit momentul propice pentru apariția vânătorilor de iluzii („pe vânătorul de iluzii, zâna dispărută veșnic îl va bântui/ legendele transmise amintesc uneori dansul săgeții, / vântul cel aspru și groapa adâncă ajunsă cimitir fără cruci” – Dansul săgeții).
Încetul cu încetul, călătorul în timp și spațiu devine un înțelept, iar menirea sa e să transmită mai departe experiențele sale, prin cuvinte [„Cuvinte supuse limbilor ruginite ale pământului / nu mai există, nici imprimate-n respirația muritorului / s-a depus praful, toată lumea latră la toată lumea / se aude la începutul zilei din față, spate, stânga sau dreapta // (…) // Într-un târziu se admit fapte, oloage în războiul pierdut / acum e dificil a zbura cu balonul peste cuvinte secrete / se așteaptă explicațiile să ridice pe catarg flamura cunoașterii / însă nu e momentul să se hotărască soarta lor” – Cuvinte secrete], deoarece numai învățând din trecut te poți lua la trântă cu destinul („destinul a țesut pânze de păianjen sub roua dimineților / numai dansul vieții început în zi însorită se rotește ca o adiere / de parcă nu s-ar ști că a început pe cântecul bețivilor din sat” – Castelul de gheață).
E prezent în acest op laitmotivul dansului, al jocului. Acesta pare izolat (precum în poemul ce dă titlul volumului, Dansând de unul singur), dar e doar o aparență. Toate dansurile (jocurile) sunt legate între ele prin fire mai mult ori mai puțin vizibile („De un mileniu, la lumina ajunsă palidă la noi din stele / continuă întâmplările cu dansul, scena e goală, inima slabă / e preluată de vibrația nopții, până în zori nu apar taine / fiindcă șobolanii roșii însoțesc pașii în orice direcție merg liberi, / nu legați, murmurul lor se poate auzi pe vreme geroasă” – Dansul cu fărâme). Însăși viața ori moartea este un joc.
Mihai Ursulescu și-a creat un stil propriu, recognoscibil, dar rămâne mereu surprinzător.
