Literadura nr. 37 (6)
Dan D. GÂRJOABĂ
Când visul devine rugăciune
În tăcerea dintre două respirații,
o chemare se naște —
nu ca un sunet,
ci ca o tresărire
pe care sufletul o recunoaște
fără să o poată explica.
Realitatea din vis
nu este mai puțin adevărată
decât zidurile care ne înconjoară.
E acolo unde timpul se oprește,
iar Lumina nu vine din soare,
ci dintr-un loc
pe care numai inima
îl știe.
Am visat o cale
care nu avea sfârșit,
dar fiecare pas
era o rugăciune nerostită.
Și Tu, Doamne,
erai acolo —
nu cu chip,
ci cu prezența aceea
care umple fără să atingă.
Nu știu dacă m-am trezit,
sau dacă abia atunci
am început să dorm
cu adevărat.
Dar știu că în acea chemare
era adevărul.
Și în acea Lumină
era începutul
unui alt fel de a vedea.
Psalm în noaptea tăcută
Noaptea nu mai are glas,
doar gânduri care curg
ca umbrele lungi pe pereți.
Deschid o fereastră
nu spre lume,
ci spre adâncul din mine,
acolo unde o rugăciune veche
încă mai arde,
ca un psalm uitat
pe marginea inimii.
Cerul stă nemișcat,
nu ca răspuns,
ci ca o așteptare.
Stelele nu întreabă nimic,
doar veghează.
În lumina slabă,
icoana de pe perete
pare că mă privește
nu cu ochi,
ci cu o suferință blândă,
care nu cere nimic
decât să rămân.
Și rămân.
Cu fruntea sprijinită de tăcere,
cu gândul rătăcind
printre întrebări
care nu se aud,
ci dor după adevăr.
Doamne,
în noaptea aceasta
nu am cuvinte,
dar Ți le dau
pe toate…
Cartea din bibliotecă
Tudor CICU
„Să câștig din mine a fost revoluția mea”/ Ed. Editgraph, 2024 – de Elena Radu
Cartea în care își pune sufletul în cuvinte pentru creația lui Dumnezeu, nu-i decât înzidirea de cuvinte, un templu din care te poți desfășura cititorului tău ca în psalmii biblici. Cartea (un amplu demers jurnalistic poematic) e „despre mine,, despre ceață și visuri” și cuprinde o serie de gânduri și impresii, scrise sub forma unui jurnal din vremea pandemiei, anii 2020 (când „omenirea e cuprinsă de spaima virușilor, a climei”), până după, anul 2024. „Ziua în care noi vorbim despre toate astea avem un stat prăbușit, extrem de prăbușit”. Până și opinia celor întâlniți în Diaspora este extrem de pesimistă cu privire la întoarcerea în țară. În paginile cărții autoarea își desăvârșește creația unde își poate exersa capacitatea de a discerne măreția acestei lumi, posibilitatea de a desluși Frumosul, în trăiri cu ființele dragi din trecut și prezent. Iar ca pana și hârtia să-i fie la masa de scris mereu sub inspirație, Elena Radu își „pictează în metafore” iubirea cu care a fost înzestrată de Cel-de-Sus. Un jurnal de „partituri-simfonii” ce încântă până și imaginația este o metaforă cu dimensiuni infinite între om și Dumnezeu. Citez: „Plătesc pe drumurile astea infame și nu pot decât să Te caut, să Te slăvesc. Fă-ți Grădină lângă mine să Te văd mereu”. Suntem martorii unui dialog cu sinele dedicat iubirii și frământărilor ei de neoprit, într-un flux cu o continuă curgere, dar pe care nu intenționează să-l zăgăzuiască în cele câteva sute de pagini. Fiecare text, uneori urmat de un „imn” poematic, se deschide de fiecare dată diferit, iar notația acestor cântece orfeice îți creează sentimentul unei noi percepții a multitudinii de trăiri ca într-o predoslovie a unui preot care vorbește pentru cine știe să asculte. „Ce strigăt despre mine să fie mai bun?”, se întreabă autoarea. Axată cu precădere pe adâncimea impresionantă și incomensurabilă a Ființei Umane, construcția jurnalului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihanalitic și jurnalul de autor. O atare aspirație ideatică îi singularizează vocea lirică; cartea situându-se la granița dintre proza psihanalitică și tărâmul prozopoematic. În fapt, scrierea are un timbru pregnant autoreflexiv, pentru că „lumea nu este aici pentru sine, ci pentru Dumnezeu, pentru a-L arăta și a-și petrece timpul cu El”.
Creatoarea acestui ritm confesiv, stăpânește mai multe registre ale discursului liric, când se întrece cu sinele în zămislirea unui tablou al vremurilor, adaptându-se destul de abil și vizionar asupra împrejurărilor, odată când își spune povestea în care își proiectează imaginația poematică în amintiri vechi, sau când vorbește despre literatură ori politica vremii: reveniri în trecut („În primăvara aceea mama mi-a pus în traistă frunză de viță de vie, de mărar, usturoi, corcodușe și m-a trimis în piață, la Buzău să le vând”); acasă pe vremea copilăriei („… în această lume de vise, pătrunzând în căsuța de la Șarânga, sunt doar eu, e așa cum o știu, masa, soba, preșul”); atmosfera literară din arealul buzoian (întâlniri la biblioteca V. Voiculescu de ziua Internațională a poeziei, întâlniri la Centrul cultural Alexandru Marghiloman cu poeții etc.) Și e posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm în peregrinările ei prin diferite colțuri ale țării, ori prin lumea largă, să ne pară uneori o luptă captivantă, capabilă să ne stârnească curiozitatea până la sfârșit: vezi paginile de călătorie prin munții Bucegi, trecerile de suflet prin Monteoru și pădurea Leiculești, ori acasă la Șarânga și Dealul Viei, sau la Cheile Ordâncușii, acasă la Avram Iancu și gorunul lui Horea, în Deltă și la pădurea Letea, apoi cele din Praga, Veneția, Sicilia, Toscana, Florența, San Marino etc. „Călătorind prin lume fără îndoială călătorești prin sufletul tău pe care-l trezești. Port călătoriile în mine și, da, uit… copilăria”. Confidentul ei, în scriere, „a fost Domnul, așa am vorbit, așa am scris acest Jurnal”. Aici visul este mai adevărat decât realitatea și cu certitudine această carte este trăirea unei ființe boeme.
„Scene din viața literară”/Ed. Europeană, 2007 – de Ion Lazu
În ,,cuvântul înainte” Ion Lazu nota: ,,… am dislocat sub titlul pe care vi-l propunem, pasajele care se referă la lumea literară” între anii 1979-1989 „însemnările unui intrus printre scriitorii adevărați”. Lecturând ai sentimentul că lumea prin care se mișcă scriitorii e un loc cât se poate de misterios, că nostalgia trecutului este expresia funcției idealizante a memoriei noastre, atât cât reține ea dintre amintirile dozate pe un portativ al timpului. Cititorul nu va crede în teoria coincidențelor și va rămâne prizonier al unor ,,conspirații” literare premeditate în lumea scriitorilor, dar: „Toate trăirile sunt amplu descrise, dar și explicate, așa că nimic nu rămâne nelămurit până la urmă, iar misterios nu este subiectul sau personajul cutare, ci surpriza”. Cartea e un microroman care păstrează scriitura unui jurnal confesional cu oameni și întâmplări desprinse din lumea literară și a vieții printre scriitorii acelor timpuri, păstrând drept coordonate tridimensionale: trăirile sale personale. Cartea se citește ca pe niște mărturisiri spontane ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de înaltă ținută literară pe care i-a dat-o scriitorul Ion Lazu. Succesiunea unui jurnal scris sub formă confesională îți creează impresia unei petreceri cu idei și vorbe într-un roman-jurnal în care nouă ni se pare originală comunicarea ideii: „Iar despre viața de acum se va vorbi peste 20-30 de ani… și oamenii de atunci vor citi, nedumeriți învinuindu-ne tot pe bieții de noi: pentru că am răbdat”. Scriind aceste „scene din viața literară”, cred că au avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic și au fost redate ca și cititorul să simtă acest lucru și să fie atras ca un magnet de lectura lor și dorința de a pătrunde în budoarul misterios al lumii literare: „Scriam (în jurnal-n.n.) pe-o parte a filei aceste note din viața literară, iar pe contrapagină alte însemnări zilnice; o vreme a mers, apoi impresiile s-au amestecat”, spune undeva. Trăind printre scriitori (Ion Gheorghe, Ion Nicolescu, Pucă, Hagiu, D. Tudoran, Manolescu, Z. Stancu, D. Săraru etc.), suferind alături de trăirile lor, nu trebuia să-l surprindă faptul că „trădările și nerecunoștința vin exact din direcțiile unde te credeai mai asigurat”, și totuși! Erau și anii în care nu găseai „nimic de mâncare, pe nicăieri. O să ajungem să mâncăm chiar bani?!”, nota în jurnalul anului 1984. Iar despre politica acelor ani: „…oamenii atrași de politică au în comun lipsa modestiei, o prea bună părere de sine și ideea că ei sunt în poziția să-i învețe pe alții cum să trăiască”. Personajele-autori comentate își înving „moartea uitării” și prin aceste scrieri și trăiri, fiindcă e ca și cum ai participa la desfășurarea letopisețului dobândit de pe urma unei lupte pe tărâm literar, cu mici aluzii la stările sufletești ale cronicarului ,,încarcerat” în aceste exerciții de singurătate. Despre Eugen Barbu citim, că „dacă l-aș întâlni, oare l-aș mai saluta, după toate câte a făcut și știu despre el? Cred că da, pentru că e totuși un scriitor adevărat, cât ar fi de ticălos ca individ. Iar pe 18 mai 1980 nota: „Deschid abia marți Luceafărul și citesc articolele „La moartea lui Marin Preda”… (și) „Primul romancier care nu a scris despre țărani privindu-i din balcon. Lua tranchilizante și totodată consuma mult whisky. Nu știa să se odihnească, se simțea bine doar scriind dezlănțuit”. Pe 9 Mai 1980 nota: „Azi la masa din grădina Uniunii nimeresc lângă Petru Vintilă… Apare Nichita Stănescu care stătuse la o masă înăuntru, cu mai mulți: Pituț, Matei Gavril, Damian Necula și acum e secondat de Pan Izverna. Nichita a slăbit rău, dar mai grav e că arată palid la față, aproape gălbui și are o inflamație sub ochiul stâng. Se pupă cu Breban. Acum pe Nichita parcă nu-l mai țin picioarele. În celebrul lui pulover sac, din care-i mai ies doar cracii” Ca în 13 decembrie 1983 să noteze în jurnal: „A murit Nichita Stănescu… Înmormântarea la Bellu, pe un ger năprasnic, la câteva zile după ce murise Amza Pelea. Am fost cu Dumitru Alexandru și ambii am plâns”. Lectura acestor texte a fost incitantă și în multe locuri surprinzătoare.
