Propoziții pretențioase – Asibilă
Intri, dai bună ziua și cauți cu privirea pe cineva….
Poate fetele din gazdă, de altă dată, ajunse spre bătrânețe să se mărite. Una, parcă, Anișoara, cealaltă…. Subiectul meu de micro tabletă 3. Cele trei lucruri pe care nu trebuie să le vezi la o femeie: să scuipe, să înjure și să facă treburile… organelor. În rest, se pot accepta toate. Pe scurt, dom’șoara de cândva, ajunsă hârcă bătrână, undeva în dreptul casei doctorului Cristea, un pic înapoi de poartă, pe Tudor Vladimirescu, a extras pieptului și gurii o imensă flegmă, pe care a expectorat-o și pe gură, și pe nas bărbătește, și cu un zgomot din aceeași gamă tenorială. Dacă nu mă feream, căci nu-mi stau picioarele pe drum, am acea agilitate pe care mama o avea, puteam deveni posesorul dejecției. Cu atâta patos s-a debarasat de ea asasina de simț estetic. Ascetei de cândva, fiindcă a stat la doamna Tabacu pe puțin toată copilăria noastră și adolescența, acolo unde nu încăpeau vizite de flăcăi ori pretendenți la căsătorie, îi pierise orice urmă de feminitate. Fața, corpul și gesturile trădau un mariaj nu tocmai construit pe dragoste. Când trece o vârstă, iei ce apuci, doar ca să ai cumva un rost al tău și nu unul de ocazie, împrumutat, închiriat. Cealaltă…, plecată după alți cinci ani de fetit la madam Eugenia, mai tinerică cu doar vreo patru ani decât colega, n-a nimerit nici ea flăcăul visat, însă provenind de la țară, accesul la un loc în oraș nu se putea obține altfel. Nu frumos – dar care bărbat este? -, nu tânăr, dar cam pe-acolo cu vârsta, și nici vreun individ volubil, deschis la minte, un din aceia care stau cu mămica până la adânci bătrâneți. Suspicios…. L-am cunoscut la una dintre incursiunile casei lui Cornel, cumnatul lui Stănel, pe fundătura din spatele localului doi al școlii nr. 5. S-a uitat strâmb, a mai bâiguit ceva, apoi ne-a solicitat să ne uităm la ceva pe la streașina casei lui, cea bătrânească, dar cu jumătate de gură. Și ne-am mai întâlnit și altădată ulterior, fără să se hotărască pentru o dată de începere a lucrării. Drept dovadă că n-a făcut nimic nici în ziua de azi. Cu noi. Cred că nici doamna Tabacu n-a avut ochi buni pentru el. L-a citit și ea. Însă n-a fost decizia ei. Ci a fetei. Cât să mai stai în curte, în primul rând, cu Costel. Și nu oriunde, în aceleași dependințe, după bucătărie, separat doar de un zid sau maxim o magazioară de doar un metru douăzeci lățime. Că asculta de soră în cele mai multe cazuri, e cert, era singura care îl mai pondera, dar nu și când crizele erau puternice. Cred că stăteau ascunși toți ai casei, până îi trecea. Chiar și când am fost noi la înlocuit de jgheaburi era gata să sară calul, se asmuțea pe atunci din orice fleac, din ciocănitul nostru, destul de discret în muchiile jgheaburilor, la înnădire, dar, deși enervat vizibil, s-a retras bombănind în bârlogul lui trântind ușa. Ușă…. O bucată de pal, mâzgălită în negru, dup-a cui idee, habar nu am, într-un fel de cămară îngustă, cât să încapă o canapea ca pe vremuri, un fel de pat de o persoană și o măsuță, cred că fără fereastră. O fi fost cândva, acum însă era astupat locul pe unde intra lumina…. Și-aici este de pus o întrebare bună: pe unde să fi intrat soarele când exista fereastra? Curtea vecină, a domnișoarei Marioara, era întunecată de vegetația înțesată. Sobă? Habar nu am. Doar să fi fost vreuna comună cu a fetelor, ori…. Lipeam și mă întristam. Chiar dacă întreaga copilărie avea presărate momentele de teamă ce-l aveau protagonist pe Ștambei, mi se făcuse milă. Cum suporta atâtea aspreli, atâta singurătate, atâta întuneric. N-ai ține niciun câine așa, chiar hrănit, chiar cu puținele haine spălate din când în când. Ne-am ferit să-i mai atragem în vreun fel atenția, ne-am mutat cu tot bancul – masa de împrumut – de lucru mai aproape de porți și ne-am îndeplinit misiunea cu succes și mulțumiri din partea gazdelor. Deși nu mai încăpeau între noi asemenea cuvinte. După aproape treizeci de ani pe aceeași stradă, aproape vizavi….
