Literadura nr. 37 (5)
Aurelius BELEI
Poezie nesfârșită
Din toată poezia vieții
nu mă interesează
decât cărarea nesfârșită
a copilăriei,
cea cu țărmurile limpezi,
sorbind însorit
visele din
dragostea
și ochii mamei mele.
Restul e cealaltă poezie,
a amintirilor
uitate de viață
prin mine.
Clipa de aripi
câteodată
oftez senin
a răsărit de tine…
altădată
a lacrimi de aur
încolțite tandru
pe sub firimituri
lăsate neglijent de
vreo fericire…
uneori dimpreună
cu zboruri
din ceruri sau
discrete amintiri…
acum oftez
doar a nemurire
și spaimă
prin tot ce-ți
înalță dorul
de aripi
în inima
mea.
Necuprindere
Inima ta
din care uneori nevăzută
și aproape mereu necuprinsă
se revarsă primăvara
și apa vie
a îngerilor
mi-a devenit
icoana făcătoare de minuni
în mănăstirea
gândurilor mele
îngenuncheate
de șoapte
prin iubire.
Alt răsărit
Cândva,
într-un ciob de noapte,
cu sufletul tău
voi picta lumea,
dar altă lume,
nu te speria,
ceva nou, cu alt gust,
și cu alte culori
cu câteva aripi
pentru tine
și un pic de răsărit
pentru mine.
Cu dor din dor
Negreșit
dintre toate dorurile
al tău mă înflorește
cel mai adânc
cu Lumină neîncepută
de stele și pururi
nemaivăzută
de toate celelalte doruri
încărunțite de atâtea
amintiri și
vise neobosite.
Alexandru BOȚOROGA
cotele apelor azi
orgoliile noastre
se pot umfla la nesfârșit
apele fluviilor
sunt mici copii
degeaba am stivuit
saci de nisip
în biblioteci
și am tradus
buletinul hidrologic
în greaca veche
douăsprezece fără cinci
vom ști imediat
dacă este sau nu
gheață la malul
sălii de lectură
niciun ac n-ai putea
să arunci
așa de pline sunt
toate cuvintele
știm precis
acum știm precis
că timpul are și el inima lui
noi stăm cu stetoscoapele
lipite de stern
de jur-împrejur
lipitori ce sug sângele orei
ce tahicardie Doamne
răpăială de tobe
țambal la care se îmbulzesc
toți bătăușii
ne dăm doctori
apăsăm cu mâna
cordul mare ciufut
îl furăm fără să știe
ne umplem buzunarele
cu bătăi pe minut
despre tine
eu am crezut multă vreme
că tu întreagă
nu ești altceva decât
teoria ondulatorie
lasă celelalte cuvinte
frumoasă
frumoasă
frumoasă
le știm pe de rost
le vom da întâietate
când vor salva lumea
de fapt am un dar pentru tine
noul comparativ
cel pe care l-am numit
plin de modestie
CU CEVA MAI PUȚIN CA PERFECTUL
stă cuminte
lângă adjectivele tale
cod roșu
ce dezmățată caniculă
se bagă în tine
te ia cu leșin
nu ai neapărat nevoie
dar ea îți tot face
respirație gură-la-gură
tu ești beat de toropeală
beat de vișini oțetite
împleticite ți-s gândurile
plastilină roz sub
raza încinsă a soarelui
pui cahle smălțuite
de o parte și de alta a toracelui
faci sobă de teracotă
să țină căldura
pentru iarna părului grizonat
subțiat
alb de-a binelea
Diana TRANDAFIR
Imaginarium
pentru prima dată îți era teamă
Pentru prima oară
spaima construia o axă în toată gama neliniștii
Gândul deșira noduri
printre frunzele măturate de vânt
singura zi posibilă devenea aur pur
adevărul își deșira pânza
te împuternicea, alb sau negru
fără să te mai ademenească pe cărări șerpuite
Și pentru că drumul nu avea vreun capăt
realitatea a început să supureze
imagini
Dihotomie
avea ochii înfășurați în eșarfe
părea speriat de flashurile și zgomotul
mașinilor cu girofar
așa că (dimpreună cu îngerul său)
s-a retras lângă piciorul unui pod părăsit
Simțind că va fi vară numai o zi
a pipăit
căpșoarele catifelate a doi porumbei
iar ei au suspinat uguind
atunci s-au apropiat doi tigri albi
și a văzut că erau tigri de ceață
însă le sclipeau tare dinții
când sfâșiau pulpa suculentă a morții
S-a întors pe o parte
înțelegând ce tocmai urmează
dar mai ales că îngerul său nu va putea
să se odihnească decât
foarte puțin
Nondeclarativă
matcă ziditoare, ar spune unii
tiranie-a prezenței, ar adăuga alții
spațiu fictiv al virtualității latente
sau, mai degrabă – o lumină ce se aprinde
când în încăpere intră toți frații mei
poate, un petec de inimă
alintat zi de zi, până la chemarea din urmă
Flașneta zgârie auzul –
aceleași fraze, aceleași scene de film…
de câte ori închid ochii
o altă ușă se deschide
pe-acolo se ivește forma flăcării
dansând cu-ntunericul
Cât?
cât de mult mi-am dorit…
Poliedric
am țesut ca pe-o plută
somn lângă somn lângă somn
și încă un somn
– capcană fără scăpare
lipsită de mine și de ceea ce văd
nu voiam decât să-mi mai fiu
sau
cel puțin să mai știu
ca să îmi regăsesc visul viu
în culoare
Așteptare
așternând un strop de speranță
pe corolele binelui
timpul va aduce mai aproape
pasărea măiastră și cântecul ei
plin de miere
știm, într-un război
nimeni nu poate rămâne
neutru
până atunci, cu bobul de nisip, El
o să mute toți munții
ca s-avem
după ce ne arunca
în abis
