Fărădelegea lui Călin – Mine, your’s, our arbiter/s
S-a adeverit.
Nu-i arbitrul chiar persoana cea „neimportantă”, luată la întâmplare de partea ce își dorește o rezolvare pe această cale a convenției. Domnul ori doamna cu arbitrajul are rolul judecătorului, și, precum el, poate fi incompatibil, încât să i se ceară recuzarea. Că n-ar calificat pentru o astfel de „demnitate”. Că ar putea fi jucat pe degete de un asociat al unei persoane juridice. Printre altele, a fi în vreo relație de muncă, serviciu cu una dintre părți, este de neadmis. Nici să fi fost reprezentantul unei părți, nici să-i fi oferit consultanță și nici martor în proces nu-l pot susține pe arbitru în vreun fel compatibil. Dar, nu va putea fi recuzat cel în cauză de partea care l-a numit oricum, nu pentru chestiuni survenite anterior, ci după numire, fiindcă nici partea nu știa de ele înainte. Cutuma…. Primul alineat era perfect. Comparația cu judecătorul și faptele lui, limitările, sancțiunile… Da, se știe recuzabil, arbitrul se autodenunță, se recuză. Avem arbitru, însă nu-l lăsăm să participe la judecarea litigiului. Chiar cu aprobarea părților, acestea se angajează în scris că nu-l vor recuza după. Totuși, și arbitrul poate spune ba judecării litigiului, fără să însemne că abținerea duce automat la recuzare. Art. 562.
Recuzarea are la dispoziție 10 zile după aflarea persoanei desemnate arbitru. Judecarea pică pe mâna tribunalului de circumscripției unde s-a cerut suspendarea arbitrării. Aici e scris că nu există cale de atat, dar la 547 invocat, se spunea clar asta. Și cu reluarea chestiunilor că tot ce există ca recuzare la judecători, aidoma e și la arbitru, parc-am fi bătuți în cap de la acest 563 nu mai departe de anteriorul.
Când nu se poate…. Există un înlocuitor, chiar altul decât supleantul ales, la fel de „neputincios” ca arbitrul de prisos. Art. 564.
Daune. Pricinuite de arbitru. Desigur, bune de plată. Când nu mai vrea, „nejustificat”, să mai facă pe arbitrul. Când deconspiră confidențialitatea arbitrajului. Când încalcă, arbitrul, cu rea voie sau din neglijență îndatoririle convenite. Art. 565.
Apăi…. Când sunt doi, al treilea este musai. Deci, ori-ul pus între al doilea și supraarbitru nu justifică deplina constituire a tribunalului lor. Când tribunalul se confundă cu arbitrul unic, cu debutul său prin acceptarea „postului”, atunci, stipularea Al. 1 este valabilă. Și iară, și iară… – ca-n scriptura-partitură de oficierile ortodoxe – ni se-nfige-n țeste chestiunea unei deja scrise norme. De n-ar fi fost și cu introducere, aș fi acceptat pe loc. Dar sunt prea multe chestiuni repetitive în nici șapte-opt articole consecutive. O simplă trimitere, cum mai sunt pe aici, prin Codul de Procedură Civilă, la articolul dorit, cu formula „ Al. 1 se supune prevederilor Art…”, unde se regăsea doritul termen, în speță Art. 559, ca atare cinci zile de la data propunerii și momentul terminus de acceptare, însă nu doar, fiindcă și chestiunea refuzului este valabilă. Art. 566.
Un soi de… ipocrizie planează asupra Art. 567. Șase luni ori caducitate. Șase luni acordate tribunalului arbitrului/trilor pentru a lua decizia finală. Ipocrizie „doar” în rest, unde se permit întârzierile, ori cu acordul părților, ori din inițiativa tribunalului – mă așteptam la „pentru motive temeinice”; degeaba -, cam trei luni peste, fără nicio altă doză de repetiție a acestui act prelungitor, de întârziere. Două dintre cazuri sunt însă speciale. Când intervine o cerere de recuzare – și atunci șase lunile se suspendă – și când moare una dintre părți (situația nu mi-e totuși clară; erau de împăcat doi inși prin convenție, nu o parte și cine o mai fi după decesul celeilalte) – tot un trei luni prelungire. Art. 567.
