Literadura nr. 37 (4)

Gabriela BOTICI

Sonet CXL (Prea mult fum)

Cafeaua de toamnă cu gust de rutină
m-ascunde în mine, în plânset și-n ură,
când verdele sacru se stinge-n natură
și terne prezențe se-aud în surdină.

Vântul se îmbată-n tăcerea obscură,
orașul respiră doar fum de mașină,
prin stropii de ploaie, răceala haină
îmi iscă căderea și-o nouă fisură

în sufletul șubred de frigul ce-ascunde
seninul și viața ce-au fost într-o vară.
Bătaia din inimi se frânge-n secunde

și tinde, nebună, cu-o forță avară,
spre triluri de păsări pe ritmuri rotunde
în care prezentul nu știe să piară.

Sonet CXLIII (A venit toamna!)

Cuibărit-a toamna într-un colț din mine
și se pregătește să mai stea o vreme
pentru nostalgia clipelor supreme,
adunând cu teamă litere aldine.

Printre ceruri arse și hibride teme,
fire albe-n plete, cu trăiri străine,
ne-nțeleasă încă, totuși, mă reține,
vrea să crească-n viață, poate, prea devreme.

Așezată-n suflet, printre gânduri multe,
vine parcă-n pripă, mintea o dezbracă
fără să întrebe, fără să asculte

visurile mele ce mai cred în joacă.
Vara o preschimbă în simțiri oculte,
adormind frumosul, verdele să-l coacă.

Sonet CXLIV (Veștejire)

Toamna mă surprinde, nu-mi vine a crede
că timpul se naște ca apoi să piară,
se proptește-n cântul cu miros de vară,
veștejind frumosul, clipa când se-ncrede

într-o veșnicie care ne măsoară
fiece secundă, prinsă-n trepiede,
căci numai credința are ochi și vede,
și văzând misterul, are har și zboară.

Și ne-ncurajează-n fiecare seară
să pășim cu vervă-n noaptea care vine.
Este doar o umbră, fila ce separă

trupul ce se scurge-n zilele puține
de eternitatea, limpede și clară,
prinsă-n praf de stele și în rime fine.

SONET CXXVIII (Crinul)

Își scuturară crinii petalele de vară.
Ce lungă-i așteptarea. Să-i văd încă o dată!
Simți-voi iar iubirea, de ei înmiresmată,
o tresărire caldă, așa, ca prima oară?

Atingeri de mătase, furând privirea toată,
emoția va curge în lumea blândă, rară,
grădinile cu visuri, acorduri de chitară,
și îmbrățișări de dor, tăcere colorată.

Tu știi s-aduci credință, și cântec, și lumina,
prin sfânta adiere de vânt abia șoptit,
căci lumea-ncremenește în vraja-ți cristalină,

și gustă veșnicia oricine-i ispitit,
prin simpla ta prezență ești zbor de violină,
în viață și în moarte curaj ai împletit.

Manuela Camelia SAVA

Gând

Cuvinte roșii ne scriu moartea
Ne definesc destinul
Rugăciunea de seară se pierde
Între munți
Fixez aburul serii în mine
Ca să îți dea un contur aproximativ
Tu ridici două degete în sus
Privirea ta spune tot
Ai dat drumul oftatului
Când ți-am dat un telefon
Lumina cuvintelor nu te-a alinat
În acel apel eram eu
Era ființa pe care o treci cu vederea
Pentru că dacă ai lua-o cu tine peste tot
Ai lăsa în urma ta ușile vraiște

Telefonul roșu

Telefonul roșu spune o poveste născută prea târziu
despre noi doi
Cum să îți scriu pe silabe te iubesc?
E prea târziu
Nu încap în această tăcere
Nu încap în această în această moarte lentă
Stăm înghesuiți în această iubire

Cum e o convorbire telefonică

De la 2000 de metri lumea e mică
Munții sunt albaștri telefonul era roșu
Nu era un telefon ca oricare
Mă puneam să îți povestesc tot felul de idei
Care îmi trec prin minte
Tu ai fi râs
Ai fi făcut glume inteligente
știi că sunt femeia care își cumpără iluzii de la magazinul din colț

Ți-aș fi spus că am visat ceva frumos
Depășiseși linia roșie
Pe care ai stabilit-o cândva
Eram șocată în visul acela că îndrăzneai atât de multe
În realitate nu ar exista niciun sărut
Ochii tăi m-ar face scrum
Mâinile tale cu mănuși negre
Ar strânge-n căușul palmelor toți ghețarii
Telefonul nu avea receptor
Altfel ți-aș fi șoptit
Că mi-e dor….

Alexandra-Iulia ZECHERU

Și mai e ceva

Când eram la grădiniță îmi plăceau cifrele. Ni se puneau adeseori întrebări ca „Până la cât știi să numeri?”. Mai târziu, prin clasele primare, noi, colegii, ne întrebam reciproc: „Tu câte adunări poți face în zece minute? Dar de scris, cât îți ia să-ți scrii temele?”. Nu bănuiam atunci că întrebări, care să cuprindă acel „cât” și care să aștepte un număr drept răspuns, voi auzi din ce în ce mai des, nu doar cu privire la școală.
Până la cât stai afară cu prietenii? La cât ți-ai pus alarmă? Cât vrei să mai dormi? Câte ore ai învățat azi? Tu câte rujuri ai? Cât ai slăbit săptămâna asta? Cât îți ia să ajungi până la mine? Cât și iar cât… Întrebările acestea, chiar și puse cu moliciune în glas, rup ceva din tine. Azi îți smulg câteva rămășițe, mâine, o bucățică, până când îți dai seama că o parte consistentă din tine s-a dus. Nu știi unde s-a dus. S-a risipit, s-a evaporat, s-a topit, a ars-o ceva sau cineva, orice putea să se întâmple cu ea. Dar constați că nu mai e. O asemenea întrebare, chiar dacă nu lasă să iasă la iveală o așteptare vădită din partea celui care o pune, îți induce îndoiala. Te face să-ți spui „Ar trebui să mă grăbesc”. Te întrebi dacă nu cumva există un adevăr, o realitate de netăgăduit, în spatele cuvintelor. Dacă tu ești cel care greșește și ei știu mai bine? Doar ți s-a spus că viața e scurtă și, ca să-ți ajungă timpul să faci cât mai multe, ești nevoit să te mai și grăbești, să mai și alergi. Dar dacă tu nu vrei să alergi? Dacă tu preferi să nu săvârșești fiecare lucru început, ba chiar să mai lași și lucruri neîncepute, de care să nu te atingi niciodată? Poate că e mai bine să trăiești puține și intens decât să exiști în multe și să ai doar tentative neduse până la capăt de a trăi.
Am încercat, totuși, o perioadă să mă adaptez oamenilor cu care conviețuiesc. Am început să mă uit mai des la ceas. Ia uite, dacă îl fac în ritmul meu, cutare lucru îmi ia 15 minute. Hai să-l fac în 10. Am devenit ceva mai rapidă în general, mă obișnuisem cu noua mea stare. Primeam cu mai multă ușurință întrebările cu „cât”. Sigur că ele continuau să-mi răpească ceva, dar nu mai simțeam o ruptură, ci doar o desprindere. Ba chiar, uneori, îmi puneam eu singură întrebări cu „cât”. Într-o zi, însă, îmi spune o prietenă: „Eu într-o oră citesc 50 de pagini. Tu câte pagini citești într-o oră?”. Ceva s-a cutremurat în mine. Trebuia să ne cronometrăm și plăcerile, lucrurile care, chiar dacă ne-ar putea fi luate de cineva, ar continua să trăiască în noi? Atunci înseamnă că am intrat într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc și nu le voi cunoaște niciodată pe deplin. Sau, mai bine zis, am învățat conștiincios regulile de bază, dar excepțiile care fac dintr-un participant la joc un învingător mereu îmi vor scăpa.
Nu m-am cronometrat pentru a vedea câte pagini citesc într-o oră. Mi se părea că aș fi rupt vraja lecturii. Totuși, mi-am dat seama că am nevoie de mai mult de o oră ca să citesc 50 de pagini. Poate de două ore? De mai mult de două sau poate de mai puțin? N-aș ști să spun. Cert e c-ar fi păcat să te grăbești și când citești. E ca și cum în loc de a savura o prăjitură, gustând din ea cu cea mai mică linguriță din sertar, ai mușca direct, terminând-o din câteva îmbucături. De ce e posibil ca mie să-mi ia de două ori mai mult să citesc 50 de pagini față de cât îi ia prietenei mele? Poate pentru că nu citesc niciodată printre rânduri. Uneori îmi imaginez că mă aflu într-un dialog cu cartea din mâna mea. Un dialog în care tac cel mai mult și în care să învăț să ascult. A citi printre rânduri ar însemna să ascult doar începutul și sfârșitul replicii cărții, atât cât să-i pot răspunde. Dar eu nu citesc pentru a-mi auzi vocea interioară îngăimând un răspuns. Citesc pentru a primi răspunsuri, pentru a-mi descreți fruntea, cum se spune. Și ar mai fi ceva. Subliniez cu creionul fiecare frază care stârnește ceva în mine. Dacă sunt mai multe fraze semnificative, grăitoare, pe aceeași pagină, mă semnez în dreptul paragrafului care le cuprinde. Aceleași cuvinte subliniate le recitesc imediat după ce s-au întâlnit cu creionul. Nu pentru că nu le-aș fi înțeles de la început. Ci pentru că a citi o frază de mai multe ori e ca și cum ai repeta aceeași sărutare înceată. E aceeași, dar intonația gândului și starea sufletului o fac de fiecare dată să fie altfel. E aceeași și, totuși, e alta.
Dar acum realizez că problema nu este nici la generația mea, nici mine. Ci la noi toți, la întreaga omenire. De ce „Câte pagini are?” este una din primele întrebări pe care le punem când ni se recomandă o carte? De ce numărul paginilor reprezintă o prioritate pentru noi în alegerea unei cărți? Mi se pare uneori că în urechile cărții întrebarea „Câte pagini are?” sună așa cum sună pentru noi „Câți ani ai?”. Aproape că ești mai interesat de numărul paginilor decât de conținutul propriu-zis. Uite așa, fără să ne dăm seama, ajungem să simplificăm, să materializăm, să sintetizăm lucrurile. Ne îndepărtăm de esență, de tot ce ascunde semnificații adânci, de subtilități, și ne înconjurăm îngrijorător de mult de aparențe clare. Totul se reduce la cifre, când adevărata frumusețe este a literelor. La început a fost Cuvântul… Cuvântul… Și mai e ceva. De ce sunt paginile cărților numerotate?
De-a lungul timpului, am observat cum și scrisul se poate rezuma la cantități. Ne distanțăm de noi înșine, lăsându-ne lumea interioară pătată de cantități. Cum putem crede că cinci pagini înseamnă, pentru noi înșine, mai mult decât două? Cum rămâne cu trăirile din momentul actului creator, cu strigătul pe care s-a clădit un simplu cuvânt? Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o propoziție. O frază poate aprinde în tine ce n-a aprins o pagină întreagă. Dacă tot ne lăudăm că scriem din suflet, de ne numărăm paginile proaspăt scrise? Și mai e ceva. Uităm că printre rândurile scrise se ascund atâtea gânduri cărora nu îndrăznim sau poate nu apucăm să le dăm forma cuvântului. De unde să știe cititorul că două pagini pot fi mai gândite, mai trăite, mai simțite, decât cinci? Numerele sunt ale exteriorului, ale lumii cu început și sfârșit. Nu putem număra ce e înăuntru. De pildă, poți măsura câte gânduri și grupări de gânduri ai într-un moment? Dar câte emoții, câte stări te pot încerca la auzul unei vești din exterior care îți spune ceva și în lumea lăuntrică? De aceea, cantitățile ne îndepărtează de adevărul ființei noastre.
Câtă vreme nu este publicat și împărtășit cu ceilalți, scrisul este cel mai „al nostru”. M-am întrebat și eu, așa cum au făcut-o și alții, dacă scriu pentru a mă elibera sau pentru a-mi aminti, pentru a retrăi. N-am știut să-mi răspund precis. Probabil, totuși, pentru a mă elibera. Am auzit pe cineva spunând că i-a luat trei ore să scrie un eseu. Cum aș putea lua în considerare că eliberarea mea durează trei ore? Cum să măsor ceva atât de pur cum este eliberarea? Și după cele trei ore ce am să fac? Am să mă simt din nou înlănțuită? Și m-am mai întrebat ceva. M-am întrebat de ce scriu. Sigur că m-am gândit că răspunsul este dat de circumstanțe. Scrisul pentru un concurs, pentru societate, ar primi un răspuns, iar scrisul într-un jurnal, pentru tine și atât, cu totul altul. În al doilea caz e mai greu de răspuns și n-aș vrea să mă grăbesc, așa cum am observat că trebuie făcut în viața cotidiană. Dar în primul, cred că scriu pentru că din tot ce pot face asta am impresia că fac cel mai bine.
Și mai e ceva. Sunt câțiva oameni, după părerea mea cam anoști, care spun: „Scriu cartea asta în doi ani, un an vor dura formalitățile pentru publicare, vreo șase ani va fi agreată de către cititori și pe urmă va fi uitată.”. După mine, creația – tocmai pentru că tu creezi ceva – trebuie să o vezi veșnică. Să o proiectezi pe o durată nedeterminabilă. De-asta creezi. Ca să rămână ceva și în afara ta, atemporal, fără sfârșit. Destul că pe acest pământ noi avem sfârșit. Măcar creațiile noastre, ceea ce iese din noi, ce țâșnește, pentru că nu poate fi stăvilit, să n-aibă final.
Și-ar mai fi multe de zis, de scris, de citit. Dar n-avem timp. Vezi că ești deja în întârziere. Să te gândești, totuși, la acel ceva nespus în fraze, dar simțit în afara lor. Mereu mai e ceva.