Literadura nr. 37 (2)

TV – o prescurtare de la „Te Vede – Te Aude”

Florin Dochia în dialog cu Nino Stratan

De-a lungul anului 2005, atât cât a mai durat el pentru Nino, ne-am întâlnit aproape săptămânal, în apartamentul său de la etajul întâi al blocului ploieștean cu șapte etaje. Cu reportofonul între noi, pe masa încărcată cu file de hârtie, reviste, scrumiere, pixuri, pahare cu băuturi răcoritoare, eu transcriind apoi înregistrarea și oferindu-i textul imprimat pentru eventualele corecturi și adăugiri.

FD- Trăim într-o lume în care tentațiile mediilor diverse de comunicare sunt aproape înrobitoare… Domnia imaginii (în mișcare) nu este contestabilă… Ce libertate ne mai rămâne? Ce mai rămâne pentru poezie, pentru literatură?

IS – Într-un poem recent, am subliniat un paradox: dacă are televiziunea dreptul la libertate. Se va fi uimit o parte a cititorilor, pentru că televiziunea pare a fi adus libertatea prin, să zicem, „revoluția în direct”. Lucrurile nu stau chiar așa. Dincolo de traseul nu foarte sinuos al autoritarismului politic, până-n ’96 și după 2000, televiziunea a fost în umbră și proiectând, sprijinind toate gesturile definitive și tranșante, fără nici un fel de echivoc și drept la răspuns, ale puterii. Deci, cred că televiziunea, așa cum s-a întâmplat și în viața socială, așa cum s-a întâmplat și în presă, așa cum s-a întâmplat și în cultură, a fost, după ’92, un factor de ne-libertate.
Să lansezi ideea „prima televiziune din viața ta”, când este vorba de prima televiziune care a făcut ideologie și manipulare de opinie, este dincolo de o dovadă de cinism, este o dovadă de considerare în zodia prostiei a cititorului, ascultătorului, privitorului. Problema este dacă televiziunea poate să se prezinte acum, bine mersi, zâmbind, că ea nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Deci, n-a fost în ’92 – ’96 agent iliescian, n-a fost în 2000-2004 agent pentru PSD. În afara celor trei mari țări comuniste – China, Coreea și Cuba -, discreționarismul până la șantaj nu a fost prezent în vreo televiziune. De aceea, ceea ce se numea procesul comunismului trebuie să înceapă, totuși, și cu un proces al televiziunii.
Țin minte că, în ’56 -’57, până în anii ’60, când începuseră să apară televizoarele, și noi ne-am dus în vizită la o familie și am văzut un număr de circ, la televizor, care părea extraordinar. Și un văr de-al nostru, Constantin Stratan, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească (după plecarea fiicei sale Manuela la Chicago, n-a mai fost stăpân pe sufletul lui), pusese celofan în trei culori pe ecran, ca să pară transmisiunea colorată. Nu putem să ne facem că televiziunea nu a eludat marile tensiuni existente în societate, nu a manipulat, schimbat și prezentat cum le convenea personalităților puterii, și nu a ridiculizat, obstrucționat și cenzurat orice opinie liberă, venită cu argumente, corectându-se rareori, după ce apărea în presă scandalul sau în urma intervenției CNA. Pe mine nu mă interesează că domnul Ralu Filip e o prescurtare de la Raluca. Pe mine mă interesează ca TV să nu fie o prescurtate de la „Te Vede – Te Aude” al lui Big Brother.

Și ce șanse are literatura în acest „meci” cu televiziunea?

În privința literaturii și televiziunii, aici este un domeniu mass-media foarte interesant și prietenul nostru Mircea Nedelciu, Dumnezeu să-l odihnească, marele prozator, a zis despre asta. Problema este a tipului de om pe care-l propune televiziunea și [cel pe care] îl propune literatura. Deci, omul anilor ’60, când la noi pătrundea televiziunea, era omul construcției socialiste. Așa că niciodată nu vom vedea, chiar și în perioada ’67-’68, la pseudo-deschiderea ideologică, persoane care erau reticente față de elanul comunist. Ceea ce este foarte straniu este faptul că cei care veneau și debitau solemnități, ori adeziuni și articole encomiastice despre starea de fapt, erau cei care deveniseră boierașii roșii, care învârteau, în prefigurarea lui Ceaușescu, averi, petreceri șantante, un fel de mini-desfrâu de castă, în care chepengul puterii economice și politice era bine strâns, prin discursuri ideologice de doi bani, pe care le-am numit, chiar în [volumul] „Aer cu diamante”, discursuri jegoase.
Ceea ce este foarte grav, iată: îmi aduc aminte acum de o seară când, venind de la București, de la redacție, tata aștepta știrile de la ora șapte, era chiar Melinescu, cel care acum e în America și e mare democrat, care a prezentat trei minute numai știri catastrofale. Bătrânul era îngrozitor de deprimat. Zicea, dom’le, numai atâtea să fi fost? Ei au întors acum dogmatismul pe dos. Au zis: televiziunile occidentale caută (cum știți prea bine, nu-i un lucru nou pe care-l spun) senzaționalul, noi dăm numai senzaționalul, care este, evident, al unui fenomen dur, distructiv și neliniștitor. După trei știri mortuare, televiziunea se putea închide, ei și-au făcut, în mintea lor de șobolani, datoria de a prezenta trei știri așa-zis libere. Vă dați seama că numai libere nu sunt; în lumea liberă nu se întâmplă așa ceva.
Eu consider televiziunea este unul dintre cei mai cumpliți factori de dictatură mediatică, reflex al dictaturii politice; și, dacă ziarele sunt proaste, noi trebuia să avem o structură de oameni care să analizeze mai în amănunt topica ziarelor; am fost formați cu o matrice de lectură care nu ne poate face
1. să ne bucurăm de știri,
2. să ne dăm seama că știrile sunt cernute special printr-o anume grilă din puncte de conducere sau din conjunctura politică,
3. nu au legătură cu evenimentele în „coerența” pe care trebuie s-o aibă, ca-ntr-o bandă desenată, cu o societate coerentă, cum se întâmplă în Occident.
Deci, nu poți să spui că jurnalul e bun, când lumea pe care o reflectă e discontinuă sau catastrofică.
În acest sens, putem porni de la două laturi: ce fel de om prezintă televiziunea – și vedem de la Mutu și Ștefan Bănică Junior, până la nu știu ce cântăreț; eu pot să spun că nu agreez televiziunea, prezența mea la televiziune; dar, în același timp, nu pot să nu văd grosiera pledoarie în favoarea unor grupuri politice și economice (care sunt prezentate tot timpul pozitiv) și obturarea altor mișcări (vezi PUR, la Antena, e numai un exemplu). În sensul acesta, eu consider că televiziunea este în continuare ideologică; deci nu avem o televiziune liberă, până astăzi, 24 ianuarie (n.r. 2005), când vorbim. Consider că avem o televiziune ideologică, tendenționistă și plină de diversiuni.

Cum rămâne cu literatura, în tot acest concert de zgomote?

În privința literaturii, raportate la televiziune, singurul lucru minunat în televiziune sunt ecranizările. Poți să vizualizezi personajele din „La răscruce de vânturi”, din „Pe aripile vântului”, toate minunile literaturii, de la „Quo vadis” până la, știu eu, „Vă place Brahms”. Acesta este lucrul care poate bucura sufletul telespectatorului, faptul că, în imageria paralelă a regizorului, cărțile care ne-au înaripat sufletul pot să capete chipuri detectabile între parametrii psihologici ai personajelor din carte. Aceasta place foarte mult și, dacă ar fi după mine, aș urmări numai serii de ecranizări, pentru că există serii cu mari actori, de la Josef K. până la Lolita, de la Scott Fitzgerald până la atâtea alte tipuri interesante.
Nimeni nu poate să spună că ecranizarea după „Marele Gasby” nu este o capodoperă. Sunt numeroase cărțile pe care filmele le fac celebre și le fac să fie recitite, repuse în circulație, cu o aură sporită. Exemplele sunt foarte multe. Există filme care sunt egale cu cartea, dar e clar că un grad de comercialitate există în film. „Magicianul” lui Fowels! Este foarte interesantă cartea și marii actori fac din film unul excepțional. Eu consider că nu este încurajată cultura cinematografică a telespectatorului. În mare măsură, după modele străine, era un raport între informație și destindere, care să poată ține în cercul de spectatori cât mai multe persoane.
Acum cred că ar fi, după cum spunem odată, alegerea între Rafael și răfuială. Dacă ne centrăm pe răfuială, este cine să se ocupe de așa ceva. Ar trebui scris despre cum au făcut acel clown trist, numit Tatulici, și acel clown trist numit Dinescu, cum au făcut de nu s-a înțeles nimic din o sumă întreagă de comentarii politice.
Trebuie făcută educația „privirii” unei generații sau două de după noi, pentru filmul de artă. Nu numai TVR Cultural… Cred că distracția asta e cam scumpă, cu filmele cu împușcături și jafuri. E cam scumpă. Și ne costă de la blocarea limbajului tinerilor, care nu mai știu să spună decât beton, mișto, haios și altele, până la infracționalitatea juvenilă. Una erau anii ’70, când apărea Alain Delon în „A fost cândva hoț” și se lua, romantic, apărarea omului care poate să se găsească (raportul opus contelui de Monte Cristo), alta este între Stallone, Schwartzeneger și Van Dame, să fie ocupate toate primele trei locuri.
Nu este obligatoriu, din sutele de mii de filme care se fac în lume, ca selecția să fie „a reflectării lumii în care trăiesc”, cu vechea formulă. Cred că televiziunea, fără să fie evazionistă, fără să fie turn de fildeș, fără să fie elitistă, trebuie să educe, în sensul frumos, să implice omul în formarea unui telespectator de film, chiar dacă nu de artă exclusiv, că nu numai Visconti trebuie să urmărim, dar există filme care pun marile probleme – Killing Fields (Câmpiile ucigașe), de la kampuchieni, până la Rollerball, cu James Caan, care umplu lumea omului în situație limită. Acum, o să spună cineva că nu are rating. Păi, dacă are rating și otrăvește populația, vorba bancului aceluia, „ați încercat cu cianură?” Nu știu de ce trebuie să se investească bani în ceva care face rău moralei publice. Chiar nu înțeleg.
Dacă ei cred că asta e libertatea, atunci libertatea e și să-ți arunci televizorul pe fereastră. Dacă ei își permit, înseamnă că, în mintea lor, sunt oameni liberi. Numai că sub fereastră trebuie să se afle unul dintre conducători de la CNA, pentru ca televizorul să-și atingă ținta, iar conduita televiziunii să fie eficientă.

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XXXIII)

Cu V. Voiculescu la Pârscov și mai departe (III)

Cunoașterea ori descoperirea vieții și a lumii, cu toate ale lor, se poate petrece, însă, și în alt chip, nu doar prin „aventurile“ țâncului prin ograda și grădina casei părintești. De pildă, prin intermediul celor mai în vârstă, care, de regulă, sunt un fel de „fântâni ambulante“ de basme, povești, ghicitori, eresuri și fel de fel de întâmplări petrecute lor ori altor inși de aiurea, de pe tărâmuri imaginare. V. Voiculescu, cel născut „cu căiță în cap“ are și acest noroc: să vină, adus de întâmplare în gospodăria părinților lui, un ins doldora de înțelepciunea proprie, dar și de cea a personajelor pe care le-a întâlnit aievea, înaintea sosirii la Pârscov. Omul, învăluit oarecum în mister (ori, poate așa i s-a părut copilului) se numea Neculai Floacă și a poposit într-o seară la porțile bătrânești, cerând adăpost și mâncare. Le-a primit și a fost apoi oprit pentru o serie de treburi: să dea de mâncare la vite, să curețe grajdurile, să ajute la încărcatul și descărcatul butoaielor la hanul din apropiere. Iarna dormea sub o poiată, iar vara afară, sub un umbrar pe care și l-a făcut singur. Sora mai mare a scriitorului, de la care am aflat toate acestea amănunte, ne mai spune că omul era nedespărțit de o sarică mițoasă de oaie (de unde, probabil, i se trăgea și porecla de Floacă), pe care o folosea la nevoie să se învelească de frig ori să-și asigure umbra. «Vrednic și îndemânatic – își amintea Maria Ivănescu – acest Floacă s-a împrietenit repede cu Dile. Știa să țeasă la război, iar fetelor le împletea cozile. El i-a țesut lui Dile o stofă, negru cu roșu, din care mama i-a făcut un costumaș. Îl iubea mult pe Dile. Îl adormea în fiecare seară sub sarică. […]. Știa să citească în stele, urmărea eclipsele, nu ne lăsa să dormim când „mănâncă“ vârcolacii luna…».
„Bătrâna noastră casă“, cea „tihnită-n rost și-n robot“, cum apare descrisă în poezie a fost o clădire caracteristică zonei de deal și de munte din partea de nord a Buzăului. Ridicată pe un singur cat, ea avea patru odăi – câte două de o parte și de alta a unui hol în care se pătrundea după ce ajungeai pe o prispă închisă cu geamuri.
În stânga ușii ce da direct pe prispă se afla un balcon, închis și el pe cele trei laturi cu ferestre largi, prin care lumina putea pătrunde nestingherită în spațiul dinlăuntru. Sub balcon, ca la mai toate casele de țară, era adăpostit un beci cu gârlici, ale cărui porți, dând direct în grădină, erau făcute din stinghii de lemn, fără geamuri – pentru a putea permite pătrunderea aerului curat de afară; un al doilea rând de uși, aflat în spatele primelor, permitea pătrunderea în beciul propriu-zis.
Clădirea era veche și a existat până în urmă cu câteva decenii, când, după tot felul de tergiversări și discuții purtate între diferite foruri de decizie ale județului Buzău, a fost demolată și pe fundația ei s-a ridicat alta, respectând întocmai planurile celei dintâi, cu excepția pridvorului și a prispei care n-au mai fost închise, ca la casa inițială.
Moș Niculae Floacă, peregrinul poposit la casa din Pârscov nu se știe de unde într-o seară de iarnă, i-a deschis scriitorului fereastra și către o altfel de cunoaștere a lumii; prin intermediul folclorului, al basmelor, poveștilor, tradițiilor și eresurilor. Se cuvine să mai adăugăm în acest moment că nu numai misteriosul peregrin i-a dezvăluit viitorului scriitor în primii ani ai copilăriei, fațete ale lumii până atunci cu totul necunoscute, ci și propria-i mamă – care era o femeie citită, pioasă și cu frica lui Dumnezeu.
„În casa noastră – își amintea peste ani scriitorul, desigur gândindu-se la părinți, în special la mama Sultana (care-i citea din cărți pe vremea când el încă nu deslușise alfabetul) – s-a citit mult, mai ales cărțile religioase și rituale. Biblia cu vechiul și noul testament, Viețile sfinților, mineele pe care le împrumutam lunar de la biserică. […]. Și mama și tata erau, ca toți oamenii de la țară, mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălțat puțin, am trecut noi, copiii, la rând să le citim lor.“ („Confesiunea unui scriitor și medic“).
Casa părintească și grădina acesteia reprezintă, așadar, cel dintâi (și poate și cel mai apropiat inimii) cerc al cunoașterii lumii. Lui îi urmează, într-o firească și cronologică succesiune, un altul: cel al descoperirii propriu-zise a satului, a centrelor lui de greutate, a spiritualității, tradițiilor și obiceiurilor, a credințelor lui. Nu este, desigur, o cunoaștere conștientizată filosofic, matură și în etape bine și laborios concepute mai dinainte (nici nu putea fi așa la un copil), ci una directă și nemijlocită, impusă de însuși ritmul și legile vieții de la țară. De aceea mărturiile ieșite în diverse etape biografice de sub pana scriitorului nu trebuie neapărat sistematizate, ci, în cel mai bun caz, orânduite după un criteriu, arbitrar și el până la urmă, cronologic, logica interioară, sufletească după care au fost scrise fiind, poate, cu totul alta decât aceea, rece și inflexibilă, a cronicarului neutru, fidel poate numai ideilor lui inițiale.

Distribuie: