Propoziții pretențioase – Ascidia
Să fi bătut tablă?
Cred că da. Și câteva jgheaburi. Abia atunci am putut arunca priviri în toate direcțiile. Către spatele casei familiei Tabacu, până în capătul curții domnișoarei și spre Arghiri. Curtea era, ca și azi, deși nu se mai vede fir din cauza gardului de doi metri și jumătate ridicat de proprietar la stradă – Robe proiectantul sau tot unul care semăna cu el și se cam ocupa tot cu ceva asemănător -, înțesată de copaci, în special vișini, cu coroanele aplecate, cât să te determine să te ferești la fiecare pas. Casa, bănuiesc, ce se mai poate zări din drum, e aproape neschimbată. Cei doi pereți, de pe est și vest au aceeași scândură peste, probabil, zidul de paiantă sau chirpici. Doar tabla pare că a fost încă o dată schimbată după intervenția noastră.
Sigur, nu știu noii proprietari că o arheologie de suprafață ar scoate de pe cei aproximativ treizeci de metri pătrați suficiente obiecte nemțești, cât să facă obiectul unei expoziții la muzeul ce poartă numele fostului vecin de vizavi, Moșescu.
Tabacu. Un alt loc misterios și inaccesibil. Pe deoparte din cauza câinelui căruia i se făcuse traseu din fața bucătăriei până la poartă, în lanț, pe o tijă lungă, pe de alta din pricina lui Costel. Fratele doamnei. Și vârstei lor. La 50 de ani plus nu-ți mai arde de gălăgia copiilor, de zgomotul mașinilor. Te retragi în treburi casnice, în lectură. Doamna, care n-a știut niciodată altceva, fată de preot, nu mai avea alte preocupări. Grija pentru soț și frate, să aibă ce mânca, ce îmbrăca, cu ce se încălzi, îi ocupau toată ziua. Bașca să crească păsări, să nu lase câinele să moară de foame. Via, toată grădina, sapa, grebla…. Nu știu dacă a aspirat vreodată la altceva în afara servirii soțului și…. Costel…. Ștambei. Cum îl știa tot orașul. Dus cu pluta, ajuns de râsul întregii cohorte de elevi de la școala nr. 1. Iar el…. Pus în mintea lor, reacționa fără de voie. Învățase o placă – pe bună dreptate -: „Bă boule!”. Și după, să te ferească sfântul. Deși nu exista niciun mod de a scăpa. Se specializase, după atâta amar de vreme, în azvârlirea pietrelor. Țintea, și, ca și cum ai arunca pietricelele plate pe luciul apei, să se atingă de nenumărate ori până să facă bâldâbâc pe fund, o azvârlea cu putere spre cel mai aproape. Nu scăpau picioarele, căci nu era chiar atât de inconștient să spargă capete. Fugeau dracii… și nu se lăsau până nu-l mai apelau o dată, dar cu toată pleiada de atribute: „Ștambei, băiatul popii, băiat de covrigar!”. Că era fiu de popă, era sigur. De unde chestia cu covrigarul…. Chiar aș fi putut întreba, în anii de îngrijire a lui domn Bădică. Doamnei Eugenia i se lăsase practic în grijă casa, utilitățile, supravegherea de departe pentru cele ale casei și curții. Datorită ei am învățat să prepar piatra vânătă, cealaltă substanță gălbuie ce se folosea o dată sau de două ori pentru frunze și să stropesc. Degeaba fusesem țăran pentru un an și mai bine de jumătate. Nu apucasem să execut și acest lucru mărunt, sporadic, ca și prașila de câmp, dar important pentru producția de struguri nobili. Căci la Bălăceanu, toți butucii, și de la gârlă – o baltă împărțită în două -, și din curte, și după gard, pe terenul adăugat proprietății după revoluție, erau ordinari, de vin: albi și negri. Doar lângă casă, la colțul ei dinspre drum, era un singur butuc de coarnă, din care mai gustam, cu parcimonie, să ne lăsăm fiecăruia câte un ciorchine. Chiar și după ce am terminat de unit cârciuma soacră-mii cu casa, butucul a rămas intact, am reușit să nu avariez nici rădăcinile, nici corzile bătrâne.
