Literadura nr. 37 (1)
Editorial
Mergeam prin parc și observam cum se schimbă natura. Toamna a mușcat aerul și de la el se transmite la copaci, la plante, la atmosferă, mai ales dimineața și seara. Pentru o zi de început de toamnă, a fost rezonabil, bunicuțe generoase își plimbau nepoțeii, pensionarii jucau table și remi la locul lor bine știut pe care îl frecventează cu frenezie tinerească.
Pe lac agitație și măcăit. Multe rațe erau strânse la un loc, pe apă și pe mal, care mai de care să apuce câte o bucată de pâine, pe care un domn cu părul alb le-o arunca cu vădită satisfacție.
Se și băteau unele, cum să ajungă o pâine la mai mult de cincizeci de rațe.
Întrebare: De ce omul intervine dintr-o așa-zisă bunătate în viața animalelor sălbatice? Le dereglează bioritmul. Pâinea nu este un aliment pentru rațe. Nu este sănătos, lenevește firea animalului.
Ne îndepărtăm de lucrurile simple, le complicăm cu slăbiciunile noastre. Vrem să intervenim și în structura naturii, să facem ceea ce Dumnezeu bun a făcut, după pofta noastră.
Care este scopul vieții actuale a omului? De ce se zbate?
Sensul în viața noastră este amplificat și valorificat de creativitate, artistică, managerială, educațională. Experiența momentelor fericite, de împlinire sufletească, materială, socială.
Chiar și suferința are rolul de a căli firea umană. Suferința personală. Modalitatea prin care faci față celei care te depășește, nu îți aparține, dar pentru a supraviețui trebuie să găsești felul de a o ingera și a o transforma în materie generatoare de sens. De multe ori folosim metafora în exprimare fără a fi conștienți, în viața cotidiană. Dar este bazată pe experiență personală.
Gândindu-mă așa, treceam pe lângă copii alergând bucuroși, punând întrebări celor care îi însoțeau. Unul spuse cu o voce înduioșătoare: dacă îmi dai o înghețată mică o să mă culc după amiază. Înghețata este rod al bunătății sau o unealtă speculativă precoce?
Pe drum am întâlnit o măturătoare. M-a surprins fața luminoasă și ea, îngrijită. Mătura cu degajare, trotuarul rămânea curat în urma ei, parcă aspira frunzele. Ne place curățenia, dar de cele mai nu să o facem noi. Oamenii aceștia dau valoare și demnitate meseriei lor.
Mergeam făcând o comparație plecând de la omul care aruncă o pâine, nefolositoare, la rațe, la cei care aruncă promisiuni electorale.
ION STRATAN
(1955-2005), unul dintre cei mai importanți poeți „optzeciști”
A absolvit cursurile Facultății de Filologie din București (1981) și a debutat în același an cu volumul Ieșirea din apă (debut publicistic în 1972, în revista Amfiteatru). Membru al cenaclului „Amfiteatru”, al „Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste literare din țară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat consacrarea „generației optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare, între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2001).
Cărți publicate: Ieșirea din apă (1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii (2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Țara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de mașini (2005).
Camelia Iuliana Radu – interviu
„Aer cu diamante” pentru Nichita Stănescu
Într-o literatură națională, poezia este asemeni pietrei prețioase. Ascunsă în adâncuri neumblate, misterioasă și perfectă, întruchiparea geometriei pure a gândului; ea așteaptă căutătorul de sensuri, de comori ale sufletului care, în genunchi, strecurându-se în abisul trăirilor omenești, o va culege și o va pune pe catifeaua paginii albe, pentru bucuria noastră. Poeții nu trebuie uitați niciodată.
Vorbind despre poeți, poeții înșiși au glasul scăzut, scufundați fiind în lumea nevăzută a unei cunoașteri de sine doar de ei înțeleasă. De aceea, amintirile lor sunt la fel de prețioase, ca și cărțile pe care le semnează cu penelul înmuiat în cerneala propriei vieți. Amintirile le sunt pline de inedit, pentru că surprind, inevitabil, nuanțele afective pe care ceilalți nu le observă sau nu știu să le dea înțeles. Când un poet a plecat dintre noi, despre el, cel mai bine poate povesti tot un poet.
De ce vă aprecia așa mult Nichita Stănescu? Pentru că a făcut, de-a lungul timpului, câteva aprecieri cu totul aparte, față de poemele pe care le-ați scris.
Nichita m-a apreciat pentru că versurile din antologia „Aer cu diamante”, editată în 1982, cum spunea el, „au frânt gâtul dogmatismului”.
Pe vremea aceea, în literatura contemporană, era o mare victorie a unui poet, iar dacă acesta mai era și tânăr… Cum s-a întâmplat?
Îmi aduc aminte, se plimba prin cameră – uneori în pas de dans – și spunea: „Bătrâne, i-ai regulat pe inculți”. Vedea în acțiunea de respingere a demagogiei și închistării ceaușiste o proiecție a propriului său ego, care nu s-a putut dezvolta și manifesta ca atare, dat fiind sistemul de referință extrem de inchizițional al Uniunii Scriitorilor de atunci. El, crescut alături de D. R. Popescu și Constantin Chiriță, nu putea să repudieze o latură demagogică a ideologiei, acel stâlp – cum spunea el – pe care se înfășura iedera artei, pentru că altfel s-ar fi frânt.
Cu toate acestea, proiecția poetului peste timp este aceea a unui rebel.
Pentru generația din care făcea parte, da.
Preferințele sale literare?
Iubea mult pe Gheorghe Tomozei și Petre Stoica, iar dintre prozatori, pe Breban și Preda, Ivasiuc. Pe Traian T. Coșovei.
Cum aprecia tinerii poeți?
Era foarte selectiv cu poeții tineri.
Totuși, a fost un fel de modă printre tineri în a-l imita.
Da… Din felul de a fi al lui Nichita, mulți și-au croit un reper, dar pentru foarte mulți, vai, nu au rămas decât aburii euforizanți și nopțile pierdute fără progres estetic.
Erau renumite serile și atmosfera de mansardă boemă din apartamentul său.
Dincolo de atmosfera colocvială, destinsă, Nichita avea o intuiție sigură a valorii. Știa că, dacă ascultă declamațiile și mărturisirile a o sută de convivi, totuși poetul tăcut și necunoscut din colțul camerei, poate fi purtătorul marii torțe a lirismului.
Era totuși diferit când apărea uneori la televizor, deși îi cam lua peste picior pe reporteri; firește, dacă nu era vorba de Sânziana Pop, o mare prietenă!
Ceea ce rememorăm noi, postum, despre Nichita, este – paradoxal – o utopie. Nimeni nu își poate închipui și nu poate reface o existență petrecută de la naștere și până la moarte, exclusiv sub zodia poeziei.
În ce a constat saltul optzeciștilor, de la Nichita spre altă poezie? Părea, cel puțin pe moment, imposibil. Unii nu recunosc acest pas estetic nici astăzi.
Noi, tânăra generație de atunci, am avut datoria să ne pronunțăm asupra comunismului muribund, a trebuit să ne câștigăm existența ca profesori, muncitori sau soldați ai esteticului, în timp ce Nichita, ca director al „Magazinului literar”, avea timp să se pronunțe asupra marilor entități naționale și ideologice. Este o diferență de experiență a vieții, care aduce după sine o altă viziune în elaborarea ritmurilor poetice.
Care este legătura dintre Nichita Stănescu și Ploieștiul copilăriei sale?
Problema Nichita și Ploieștiul este o problemă complexă. Mulți colegi de școală – care l-au citit fragmentar – acum, și-l revendică, de aceea, părerile sunt împărțite.
Cum apreciați Festivalul ploieștean de poezie „Nichita Stănescu”?
Eu am luat – în 1990 – Premiul Nichita Stănescu al Fundației de atunci, condusă de Rodion Galeriu, dar nu mai particip la ședințele și la acțiunile fundației, după o gafă publică a omului de bine Mircea Gociman.
Pe vremea lui Nichita se citea poezie. Acum?
Problema tinerei generații și a receptării poeziei este și ea complexă. În vremurile ceaușiste, poezia a fost singura supapă de ieșire din limba de lemn a discursurilor politice oficiale. Visam, scriam, ca și cum la TV nu ar fi fost doar două ore de discursuri stupide, iar idealurile nu ar fi fost exclusiv aservite. După `90, acest câștig estetic a fost preluat de alte domenii ce au spart totalitarismul.
Astăzi, când se caută subiecte inedite despre toate personalitățile – fiind gustate mai ales cele jenante – este judecat poetul Nichita Stănescu?
Da, firește, nu scapă nimeni! Nichita a scris și s-a afirmat în timpul lui Ceaușescu, iar acum, se vrea o schimbare cu orice preț a tot și toate. Odată cu apa din copaie, a fost aruncat și copilul. Este adevărat că Nichita – ca fenomen intelectual – a fost încurajat de unii factori ai puterii, dar nu poezia lui e vinovată pentru strângerea șurubului ceaușist și pentru groaza de frig, de foame și de prigonirea continuă din acele vremuri. Trebuie să fim inteligenți, să privim și cu ochii minții această creație, faptul că ea a fost făcută cu multă dăruire și talent, dar și că a avut condiții de dezvoltare, la care noi nici nu visam. Nichita a petrecut mult timp la München, îl știa mai bine ca Bucureștiul, și a avut recitaluri strălucite în Italia, Anglia sau Franța, dar Nichita credea în omenie, o formă aparte a bunului simț social și premiile Herder sau Struga au încununat un poet care, la sfârșitul vieții, încerca să supraviețuiască, bântuit de crimele grandorii, fastului și strălucirii tinereții și maturității sale inconfundabile. A fost un om înalt, ca să spun așa… Ferice de literatura care are parte de asemenea priviri, ce pot scruta lumea de sus.
(Interviul a apărut în cotidianul Jurnalul de Prahova, în anul 2001 și fost primul interviu oferit de Ion Stratan, după 20 de cărți de poezie scrise. Înainte de acesta, a mai acordat un singur interviu, poetei Constanța Buzea, pentru Viața Studențească, în 1987, care îi remarcase debutul,. Am recuperat acest interviu împreună cu alte patru, publicate în același an, pentru că Jurnalul de Prahova nu are exemplare la Biblioteca Națională Română, ci doar la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, din Ploiești, iar asta ar însemna ca aceste cuvinte, publicate atunci, să rămână aproape necunoscute.)
