Fărădelegea lui Călin – Who are you, to judge me?
Până la urmă, deh, reguli. Doar nu te poți aștepta că….
Compromisul și practic obiectul litigiului, este adus la arbitraj. Se desemnează arbitrii sau se alege soluția arbitrajului ad-hoc. Pentru arbitraj instituționalizat, se aleg regulile instituției, dar numai în situația când părțile nu și-au ales arbitrii și nici modul de desemnare a lor. Al. 2 ne spune că rezolvarea, compromisul se poate încheia chiar dacă părțile au ajuns deja în instanță cu litigiul. Art. 551
De-o încheiere beneficiază și procedura arbitrală, având forma clauzei compromisorii. Fără să atingă eficacitatea convenției. Cu valabilitate pe toate litigiile ce derivă din contractul principal. Art. 552.
Bun. S-a ajuns la încheierea convenției. Ceea ce exclude competența instanței. Art. 553.
”… cu o cauză cu privire…” Dacă așa începe o frază licită…. Ce pretenții să mai ai de la alții? Doar ce avurăm o excludere. Ca să ne întoarcem la includere…. Instanța a ajuns din nou pe rol, sesizată pentru pricini legate de ceea ce nu o indusese: convenția arbitrală. Dar nu pentru ce v-ați închipui, ci doar pentru o autoverificare de competență, cu specificația că se poate instanța învinui de necompetență, când părțile fac solicitarea. Declararea necompetenței are totodată rolul de a favoriza o organizație sau instituție ce se ocupă cu arbitrajul instituționalizat. Cestea din urmă fi-vor cele ce organizează tribunalul arbitral. Ițele sunt descurcate mai repede când este vorba de arbitraj ad-hoc. Pe loc instanța se găsește necompetentă. Totuși, secundul alineat, de apartenență Art. 554, reține pentru instanță soluționările ce urmează: pârâtul s-a apărat în fond, „… fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;”; convenția… este nulă sau fără operaționalizare; pârâtul devine vinovat pentru neputința de a constitui tribunalul arbitral. Adunate la un loc, instanța și tribunalul arbitral își dispută competența în fața unei instanțe judecătorești superioare.
Cred cu tărie că această capacitate deplină de exercițiu, în sens juridic, invocată la Art. 555, deschizătorul unui nou titlu, dedicat tribunalului arbitral, e mai puțin decât ar avea nevoie un arbitru. Nu poate fi chiar un om cu mințile atinse de rațiune. Ar mai avea nevoie de competențe speciale, particulare cazului arbitrabil. Fiindcă, doar prin comparație, o „colegă” a cerut acum trei ani și ceva managerului să se implice într-un conflict pe care eu și încă o „tovarășă” l-am fi declanșat. N-a fost chiar un tribunal cu arbitri, ci o comisie care nu căuta neapărat să ne împace. Avea rolul unor judecători care de fapt s-au comportat ca un tribunal inchizitorial. Și ei tot „colegi”. O dată că niciunul nu avea, conform legii, drept de a se așeza la masă pentru a „interoga”. Erau mult, profesional, sub nivelul nostru. E ca și cum – și cam așa era – să pui femeia de serviciu să chestioneze oricare dintre profesorii de la școală, oricare, ori să aibă „tăria” să ia la întrebări de orice natură profesională, dar și morală, doctorul căruia îi curăța în fiecare dimineață cabinetul. Și exemple se pot da tone, chiar cu restrângerea diferențelor, cu apropierea nivelurilor părților beligerante. Nu pun la socoteală că strângerea de informații se transformase într-o prelegere dojenitoare. În fine. Totul se reducea la două situații ce nu puteau fi cântărite de persoane ce nu puteau înțelege natura lingvistică a conflictului (eu invocasem un furt) și cea „penală” („tovarășa” devenise fără să vrea, din arbitru de conjunctură între mine și „colegă” agresor – atinsese mâinile ce zburau prin aer dimpreună cu urletele fără noimă), deși unul dintre „juzi” deținea, dar nu ca angajat, o țidulă de jurist fără practicare și nu puteau pune rezoluții, veni cu justificări solide la oricare dintre concluzii. De aceea opinam că nu oricine poate fi arbitru.
