Literadura nr. 36 (13)
Ramona MÜLLER
2 octombrie 2024 – Quito, Ecuador Tură pe Vf. Rucu Pichincha (4.698 m)
Telecabina –statuie și refugiații montani: o
poveste cu licurici stinși
Carlos, fiul lui Julio, ne preia dis-de-dimineață de la Hotel Samsara – „Suite de Lujo, Piso Alto”, cum se laudă pe Booking. Amabil este gata să ne transforme în turiști de lux, deși noi ne simțim mai curând niște exploratori cu rucsacul pe spate. La ora 8, traficul e de-a dreptul blând, o glumă în comparație cu zilele anterioare. În fața acestui labirint urban, Bucureștiul pare un simplu circuit de mașinuțe. Infrastructura e un puzzle imposibil, iar regulile de circulație – simple sugestii. Fiecare șofer are propria versiune. Negocierea pare sport național. În cele 40 de minute până la TeleferiQo străbatem doar 6 kilometri, dar avem parte de o adevărată aventură în trafic. Îi spunem lui Carlos să ne recupereze pe la ora 17, cu speranța că până atunci vom fi supraviețuit ascensiunii spre Rucu Pichincha și n-am fi fost adoptați de vreun condor.
Telefericul ne poartă, în doar 18 minute, pe o distanță de 2,5 kilometri – o adevărată călătorie prin straturi de lume. Acoperișurile roșiatice ale Quito-ului se micșorează sub noi, în timp ce pădurile de eucalipt și pini se retrag, lăsând loc pajiștilor andine. Tufe scunde, ierburi aspre și vânturi încăpățânate ne întâmpină în lumea páramo-ului – un tărâm al contrastelor, între stâncă și cer. Telecabina modernă, cea mai înaltă din America de Sud, ne ridică până la peste 4000 de metri.Un lift direct spre vis. De la cafeneaua
Cruz de Loma, cocoțată la această altitudine amețitoare, potecile ne cheamă mai departe. Aerul rarefiat ne taie răsuflarea. Începem ascensiunea. Traseul e inițial blând – un drum pietruit care șerpuiește printre forme de relief molcome. La orizont, Cotopaxi și Cayambe se arată mândri și albi, gardieni ai Anzilor. Cerul e senin, aproape ireal. Pe poteca spre Rucu Pichincha, descoperim o floare neobișnuită – Chuquiraga jussieui, floarea Anzilor. Mică, vibrantă, portocalie, creșt între 3000 și 5000 de metri. Este preferata colibriului Oreotrochilus chimborazo, care, în zborul său hipnotic, se hrănește cu nectarul ei și, fără să știe, o salvează de la uitare. E o bijuterie botanică, dar și o relicvă vie, aflată în pericol. Localnicii o folosesc de secole pentru proprietățile ei medicinale, dar ea rămâne, în esență, o floare de vârf – născută să înfrunte altitudinea, să reziste, să fie rară.
Dacă ați crezut vreodată că doar românii se împodobesc de Anul Nou, ei bine, lamele din
Anzi au o cu totul altă părere! Se plimbă falnice cu ciucuri și panglici în toate culorile curcubeului, de parcă ar fi niște sorcove andine ambulante. Una poartă ciucuri roșii ca ardeii iuți, iar alta pare împodobită ca un brad de Crăciun, cu ghirlande și clopoței. Le mai lipsește doar să ne ureze „La mulți ani!” în stil andin! Cine știe, poate la anul ne surprind cu un colind pe ritmuri de quena și charango. Eu, verișoara lor latină, roz bombon și mov florat, m-am alăturat fiestei și am stat și la pozat: trei lame sorcove-andino-românești, o apariție de neuitat! Traseul e bine marcat, dar, ca orice aventură, are și umbrele sale. Se zvonește că în trecut, câțiva turiști care coborau ultimii au fost întâmpinați nu tocmai prietenos de localnici înarmați cu macete. Ne întrebăm și acum: le-or fi cerut codul PIN sub amenințare? Din fericire, vremurile s-au schimbat, iar astăzi, la fiecare pas, suntem întâmpinați de indicatoare zâmbitoare care ne informează despre altitudine: 4127 m, 4309 m, 4331 m… urcăm spre propriul nostru Everest. Sperăm doar să nu dăm peste vreun Yeti cu macetă.
Dacă vi s-a părut că orașele trebuie să fie rotunde și pufoase, ca niște gogoși, atunci Quito vă va răsturna complet această imagine! Gândițivă la o șopârlă uriașă la soare sau la un șiret de pantof lung de 50 km – așa arată capitala
Ecuadorului. De ce e așa? Pentru că s-a cocoțat la poalele vulcanului Pichincha și a preferat să se întindă leneș de-a lungul văii montane. A ieșit un oraș subțire și lung, dar spectaculos: o panglică argintie împodobită cu locuințe colorate, ca niște mărgele presărate pe un covor verde. De pe orice deal ai urca, priveliștea te răsplătește: în jurul tău, vulcanii acoperiți de zăpadă – Antisana, Cayambe, Cotopaxi, Pasochoa, Rumiñahui – străjuiesc orașul, adevărați giganți adormiți, fiecare cu povestea lui.
Cărarea șerpuiește printre ierburile tăcute și rezistente ale páramo-ului. Aerul devine mai subțire, iar cerul pare să filtreze orice suflare. Fiecare pas e o bătălie cu gravitația, iar inimile călătorilor bat în același ritm cu muntele. Mă desprind ușor de Dimi, care urcă într-un ritm mai lent. Mă orientez spre o porțiune mai abruptă și pietroasă, cu ochii pe traseu și gândul la altitudine. La 4456 m, un băiat din Santo Domingo îmi arată ceasul altimetric. Mă trece un fior de mândrie – e un record personal. Îi rog pe cei care se întorc să-l anunțe pe Dimi să nu mai urce. Mă întorc și eu. N-aș vrea să-l las singur pe munte. Și-apoi, cine știe ce creaturi mitice stau la pândă printre stânci?
Hidratarea e ca benzina pentru mașină, iar ritmul constant e pilotul automat. Cel mai important însă e să-ți asculți corpul. La altitudine, e singurul tău instrument de bord. RAA, adică Răul Acut de Altitudine, e ca un troll de munte care vrea să-ți strice excursia. Simptomele? Un joc de escape room pe munte:
durere de cap: parcă ți-ar strânge cineva capul
cu o menghină, greață: ca după o pizza stricată, amețeală: un carusel înclinat, oboseală extremă: un maraton cu rucsacul plin de pietre, lipsă de poftă de mâncare: dietă forțată, insomnie: oi care sar garduri invizibile.
Dacă simți vreunul, nu e o rușine să te oprești. Mai bine un picnic la poalele muntelui decât o aventură spre spitalul de altitudine!
Urcarea pe Rucu Pichincha nu e doar o simplă drumeție, e o sesiune intensă la sală, dar fără oxigen. Nu diferența de nivel e problema, ci aerul rarefiat. E ca și cum ai alerga un maraton cu o pungă de plastic pe cap. Fiecare pas e o luptă, fiecare gură de aer – un acord de acordeon stricat. Ajungem la ceea ce pare a fi unul dintre cele mai înalte leagăne din lume. Ne așezăm și așteptăm. Leagănul de pe Rucu Pichincha e ca un bilet de clasa întâi spre cer! După ce ai fost un melc ostenit pe potecile muntelui, te urci în leagăn și, dintr-o dată, devii Supermanul înălțimilor. Sau Superwoman, firește! Te legeni, te legeni, și simți cum oboseala se preschimbă în adrenalină pură. E ca un bungee jumping cu frâne! (Glumesc, desigur — leagănul e sigur, promit!)
Privești în zare: munții se întind la picioarele tale ca niște dinozauri adormiți, iar norii spiralați, par să-ți spună povești dintr-o altă lume. Și totuși, dincolo de senzații tari, leagănul este o veritabilă capsulă a timpului. Te poartă înapoi în copilărie, când visai să zbori din leagănul din parc, doar că acum în loc de copaci și bănci, ai vulcani și nori pufoși. E o experiență de neuitat, garantat. Și pentru că nu mă pot abține, decid că e momentul să devin… un cowboy al Anzilor! Prima mea lecție de echitație — direct într-o șa andină! Nu mă las intimidată de lipsa de experiență. Am un plan: urc pe o piatră, apoi… hop în șa! Simplu, nu? Dimi, în rol de paparazzi montan, se grăbește să-mi imortalizeze momentul de glorie. Cinco minutos de glorie ecuestre! Îmi aranjez poncho-ul pe umeri, mă simt un veritabil gaucho și strig: „Diii, murgule, diii!” O doamnă localnică mână calul, iar eu devin o cuceritoare a Anzilor, în timp ce Dimi gâfâie și apoi izbucnește în râs. Sunt mai mândră decât Xena, prințesa războinică! După cele cinci minute plătite de balet cabalin, descalec, învingătoare.
Un kilometru mai încolo, în apropierea unui local, întâlnim un vultur cara cara — impunător, cu o pată portocalie aprinsă pe cap. Simbol al sălbăticiei, pasărea stă nemișcată, privind în depărtare. Nu pare un vânător, ci mai degrabă un cerșetor răbdător, obișnuit cu resturile turiștilor. Instinctele i-au fost amorțite de civilizație. În spatele lui, muntele se înalță amețitor, îmbrăcat într-o mantie verde-cenușie. Stâlpi vechi de lemn, poate rămășițe ale unui traseu străvechi, străjuiesc locul, evocând o istorie misterioasă. Vântul rece șuieră printre creste, aducând cu el miros de pământ umed și ierburi sălbatice. Muntele își așteaptă regele — vulturul — dar regele nu mai e ce-a fost. În depărtare, silueta vârfului Rucu Pichincha pare o hologramă, o provocare tăcută pe care pasărea n-o mai poate accepta.
Muntele Rucu Pichincha
Dar aventura nu s-a terminat! Ne pregătim să coborâm cu telecabina, când — pac! — pană de curent! Muntele ne ține ostatici. Cafeneaua se transformă într-o tabără de refugiați montani, plină de oameni din toate colțurile lumii, uniți de același ghinion. Avionul spre Peru? E pe cale să devină o amintire neplăcută. În capul meu încep să ruleze scenarii demne de un film apocaliptic: avalanșe de leneși, condori care fură pașapoarte, Yeti cu macete! Dimi, în rol de MacGyver andin, caută soluții. Eu economisesc bateria telefonului, pregătită să-l sun pe Carlos – adică „Salvați
Copiii”, varianta personală.
Quito, văzut de sus, pare un oraș de licurici stinși. Gândul mă poartă spre copilărie, spre Ceaușescu și lampa cu gaz. Parcă trăim într-un film retro, doar că e proiectat pe fundal de vulcani și ceruri învolburate. Propun să coborâm pe jos. Poate pe o potecă? Sunt mai speriată decât un iepure fugărit de un condor. Întrebăm un ghid local, un fel de Bear Grylls andin, dacă există o alternativă. Poate o mașină 4×4? „Nimic nu merge”, ne răspunde cu un zâmbet amar. Suntem blocați, figuranți într-un film de aventuri cu buget redus.
Dar după două ore, se întâmplă miracolul: se face lumină! Nu, nu coboară niciun zeu andin — ci revine curentul! Telecabina se pune în mișcare, ca un carusel care și-a băut cafeaua. Oamenii aplaudă, unii chiar râd.. În spate aud un oftat și o voce șoptită:
— Doamne, iartă-mă, că mult a ținut!
Mă întorc. O doamnă trecută de 70 de ani, cu părul alb prins într-un coc, mă privește cu ochi obosiți, dar calzi.
— Sunteți româncă? o întreb.
— Da, și dumneavoastră? Ce bine! Nu am mai auzit românește de mult… Am plecat din țară acum 30 de ani. Locuim în SUA.
Îmi spune asta cu nostalgie, dar și cu resemnarea unei replici repetate de zeci de ori. În spatele ei, soțul — un bărbat înalt și sobru — pare preocupat de altceva. Ne luăm rămas-bun. În cabină, schimbăm zâmbete și priviri complice cu ceilalți pasageri. Întrun colț, o mamă columbiană și fiica ei butonează telefoane, iar lângă noi, un cuplu din Peru își aranjează rucsacurile.
— Sunteți din Peru? întreb cu curiozitate.
— Da, din Lima! răspunde prompt femeia.
— Am auzit multe despre Machu Picchu și deșertul Paracas. Cum e viața acolo?
— Peru e incredibil de divers! trebuie să încercați ceviche — e cel mai bun din lume! zice bărbatul cu mândrie.
— Și Rainbow Mountain! adaugă ea. Mergeți dimineața devreme, altfel pierdeți culorile!
— Noi decolăm în cinci ore spre țara voastră.
Dacă mai dura pana asta… Columbianca râde:
— Machu Picchu e minunat, dar trebuie să veniți și în Columbia! Avem plajele din Cartagena, cafenelele de munte și… dansăm mai bine!
Suntem o mică familie globală, formată din călători naufragiați temporar pe un vârf de munte. Conversațiile curg despre peisaje, mâncăruri și ritmuri locale. O simplă pană de curent ne-a transformat pentru câteva ore în ceva mai mult decât turiști — am devenit o comunitate, născută din întâmplare și păstrată prin povești.
