Propoziții pretențioase – Asepsie
Când numeri ani mulți, lucrările….
Le contabilizezi la ultimele. Cel puțin cele de anvergură. Nu schimbai pe timpuri tabla de pe casă la zece ani, cum procedează fițoșii, mofturoșii zilelor noastre – apare nu știu ce model ori culoare nouă, hop să pună și ei, de parcă ochii trecătorilor (care, mașiniștii ăștia noctambuli vitezomani?) stau doar pe acoperișurile caselor (nu că n-ar fi ochi de invidie, curioși să iscodească prin curțile concetățenilor; îi vezi cum calcă alene asfaltul străzii – dintre cele pe care le mai asfalta încă primăria imediat după ghiorlăirile sistemelor de apă, canal și gaze -, își asmut atenția asupra unei proprietăți și disecă părțile fistichii ori mult prea banale în gura mare: ca aia e așa și pe dincolo, că ailaltă nu-i cum trebuie…; câte audieri din astea mi-au trecut pe la urechi…, în care atentau sfruntat – dar și laudativ – la adresa facerilor mele) -, te gândeai ca la o lucrare unică în viață: a pus tatica tablă în tinerețe, după ce-a murit pun și eu și după mine fiica/fiul. La domn Bădică să mai fi fost cândva pe la 30 de ani. După aproape șaizeci de ani crapă ea stânca, darămite un biet oțel mânjit prin zinc după metode încă nu bine puse la punct. Așa am ajuns să intrăm la „capitalele” de deasupra capetelor familiei, dar și la cele de scurs apele. De jur-împrejur. Două pe față la fostul nostru dormitor, două pe lateral să încadreze aproape simetric ușa – tot a noastră – de acces. Două la terasă, cât să încadreze și ele banca și trandafirii, pe coloane. Unul la capătul scurtului colț de la sufrageria din care se ieșea pe terasă – unde-și ținuse seratele cantante Livia Teodorescu la începutul anilor 90 -, spre stradă. Unul spre ulicioară. Apoi cele doar două dinspre găini. Și vreo trei sau patru la dos, înspre Igo. O rețea necesară ce alimenta pe undeva și un butoi, pentru nevoi curente: o stropeală de curte, de plante și altele. Cea mai migăloasă prefacere a fost, fără doar și poate, la umbreluța intrării în casă. Spațiu era suficient. Cei doi metri lățime, cât holul decomandării spațiului intern (sufragerie imediat în stânga, baia după, dormitorul conjugal în dreapta, bucătăria și o cameră de tip cămară), accesibili pe două trepte, mozaicate ca și veranda, te lăsau să te miști binișor cu scara de lemn și cu sculele. Însă, ai trei triunghiuri, un isoscel și două dreptunghice pe care trebuie să înșiri solzi. Să fi avut holțșuruburi. Nu ne-ar mai fi fost teamă că ciocanul de lemn, aruncat cu puterea necesară înfigerii cuielor de tablă, ar fărâma vreo scândură și vopseaua de pe modelul de susținere și pentru estetică. Apoi îmbinarea cu zidul. Că vorba aia, fără un cui sau două, nu stă frontonul lipit. Cum și zidul avea mai ceva ani decât actualii proprietari, tencuit cu pastă de nisip și var vreun clei ori ce compoziție foloseau pe timpuri meseriașii, asistam neputincioși la fărâmarea zidului după fiecare cui. Și se vedea… ca naiba, exact din față. Mai astupam, uneori, cu nițel chit și se mai atenuau nefericitele stricăciuni, dar pe cele mai multe le lăsam zidarilor, care, în ordinea firească, urmau la rând. Numai că cei doi n-au mai apucat deloc acest ultim retuș la fațadă. Doamna s-a stins la vreun an după, iar domnul, cum vă spusesem cu altă ocazie, la doi ani și ceva de la instalarea noastră la nr. 4 pe strada Amurgului, în 1997. Parcă-i văd, dincolo de porți, pe amândoi, stând pe banca verde între roșii trandafiri….
